Noul film al lui Steven Spielberg e genul de dramă jurnalistică pe filiera All the President’s Men (1976, de Alan J. Pakula, care trata despre Afacerea Watergate), la care face referire la final, mai ales că amândouă vorbesc despre două bombe de presă ale aceluiași cotidian, „The Washington Post“.
Motivul pentru care Spielberg readuce în atenție momentul publicării Dosarelor Pentagonului (Pentagon Papers) mai întâi de „The New York Times“, iar apoi pe larg de „The Washington Post“ în 1971, ține de desecretizarea acestor dosare în 2011, lansarea filmului venind într-un context în care problematica libertății presei e în SUA mai actuală ca oricând.
Pentagon Papers reprezintă documente din perioada 1945-1967 sustrase și date publicității de Daniel Ellsberg în 1971. Aceste documente demonstrau că Statele Unite mințiseră timp de 30 de ani în legătură cu atitudinea lor în Vietnam, mai ales în timpul războiului din Vietnam. Deși acuzat de spionaj, Daniel Ellsberg a scăpat basma curată, iar în zilele noastre a ținut partea Wikileaks și a lui Edward Snowden.
The Post nu are tensiunea și sobrietatea lui All the President’s Men sau elanul juvenil al recentului Spotlight (2015) de Tom McCarthy. Scenariul scris de Liz Hannah și Josh Singer e prea în linii drepte, iar alegerea lui Meryl Streep și Tom Hanks în rolurile principale transformă filmul dintr-o evocare a unui moment important din istoria presei americane într-un vehicul al adorației pentru cele două vedete-statui. Nu te poți uita la ecran fără să nu le vezi soclul. Cel mai bine pică, totuși, Hanks care pare mai viu, în vreme ce Streep, imobilizată sub machiaj, te face să te gândești că a jucat cam tot ce se putea și că rolurile precedente vin după ea dintr-un film într-altul ca gâștele.
Responsabilitatea lui Streep e însă mai mare decât a lui Tom Hanks, pentru că o interpretează pe Katherine Graham, primul editor femeie al unui mare cotidian american, în vreme ce Hanks e doar zelosul & nervosul prototip de redactor-șef american pentru care profesionalismul e primordial. Katherine Graham moștenise „The Washington Post“, pe care tatăl Eugene Meyer îl cumpărase în 1933 și pe care soțul ei Phil Graham îl condusese până s-a sinucis, în 1963.
După moartea soțului s-a văzut obligată se preia afacerile familiei și să se impună într-un mediu masculin. Filmul bineînțeles că bifează tema emancipării feminine și nu ratează ocazia de a înconjura cu markerul momentul când Katherine Graham trebuie să decidă singură (!) dacă să riște publicând materialul sau să asculte sfaturile bărbaților mai ponderați din consiliul de administrație.
Nu există scenă între Streep și Hanks în care să nu vezi „doi titani pentru prima dată împreună pe ecran“, până aproape devii mai interesat de actorii din planul doi, de pildă de seriosul Bob Odenkirk, interpretul jurnalistului Ben Bagdikian de la „The Washington Post“, care a descoperit sursa dosarelor (adică pe Daniel Ellsberg) și a convins ziarul să le publice.
Firește, mai sunt apoi atmosfera de film despre jurnalism din anii ’70 și atmosfera de film din anii ’70, cu mașinile alea extraordinare –figurația perfectă pentru străzi goale și însorite, străjuite de zgârie-nori sau parcări dosite de unde adevăratul jurnalist își sună sursa. Și mai sunt imaginile lăsate pentru final, cele din tipografie, unde viteza rotativei sărbătorește victoria libertății presei. Ce vremuri! Parcă au trecut o sută de ani.