În cei trei ani, conform sistemului Bologna, cât durează perioada de școlaritate universitară pentru licență, nu e timp și energie pentru a discuta cu viitorii artiști și alte subiecte atât de necesare în profesiune, pe lângă construirea unui personaj sau a unui spectacol.
Cei trei ani de studiu devin un soi de maraton în care profesori și studenți, umăr la umăr, se străduiesc să ajungă la final nu numai echipați cu o diplomă, ci și cu cât mai multe aptitudini de folos în scenă. Nu se studiază, din păcate, psihologia artistului, nici măcar în regim de curs opțional, nu pentru că nu i s-ar recunoaște utilitatea, ci întrucât efectiv nu e vreme. După mai bine de un deceniu de sistem Bologna, este greu de contrazis evidența că numai trei ani sunt insuficienți pentru învățământul vocațional.
Ceea ce nu mai încape în curriculă e punctat tangențial de profesorii de clasă ori de cei de discipline teoretice, lăsându-i pe învățăcei să își desăvârșească singuri studiul pe direcțiile care li se par mai atrăgătoare și mai utile personal.
Una dintre temele care ar merita abordate pe parcursul formativ al studenților la Arte vizează gestionarea aprecierilor critice. Cum citim o cronică despre spectacolul a cărui parte suntem? Cum primim laudele unui critic? Și cum ne raportăm la observațiile, uneori distrugătoare, făcute de experți, cu detașarea garantată de a fi exterior proiectului și principialitatea sine ira et studio?
Sunt subiecte ce țin de axiologia culturală și a căror tratare ar contribui indiscutabil la completarea profilului de artist al prezentului. Mă frământă de multă vreme tema aceasta, pe care o ating ori de câte ori am ocazia cu studenții de la Teatru și chiar cu actori, în discuții private sau polemici publice.
Într-o societate ca a noastră, privată de exercițiul dialogului cu argumente, dominată de un tip de discurs lipsit de fairplay, lansat și impus în mediul public de politicieni, în care jignirile, limbajul împins în trivial, neascultarea partenerului de discuție, absența motivațiilor, vocalitatea exagerată și repetarea deliberată a acelorași opinii în scopul impunerii lor adesea iraționale, în acest context deci, știința gestionării unor opinii diferite de ale noastre ar merita mai multă stăruință.
E un mecanism de (auto)reglare estetică
O autentică dezbatere de idei nu se încheie cu câștigători și învinși. Beneficiul ei constă tocmai în etalarea argumentației de susținere a unui punct de vedere, în combaterea elevată a unei viziuni diferite, în stimularea gândirii critice și, finalmente, a valorii considerentelor care o ranforsează. Din pro și contra unui raționament izvorăsc concepte și soluții care pot transforma lucrurile.
În privința criticii teatrale și a raportării artiștilor la ea, două sunt tipurile de procesare caracteristice creatorilor. Când un articol e laudativ, reacțiile sunt de excesivă mulțumire, de fotocopiere a articolului și răspândire a lui, de distribuire în rețelele de socializare însoțite de comentarii de maximă prețuire la adresa semnatarului. Un soi de critică a criticii, în care competențele autorului sunt recunoscute și clamate public, criticul devenind prietenul întregii echipe de spectacol. Entuziasmați de laude, creatorii tind să le absolutizeze, fraternizând cu criticul ridicat instantaneu pe un mic piedestal. În opinia mea, și laudele trebuie luate cu măsură, iar după fireasca bucurie inițială, perfect omenească, o citire la rece a cronicii devine mai mult decât necesară.
Ce se întâmplă însă când analiza de spectacol face remarci negative? Totul se schimbă radical. Brusc, cel care-a scris-o e „deposedat“ irevocabil de mica statuie, coborât de pe piedestalul ridicat anterior, catalogat ca un nepriceput care n-a înțeles nimic, incapabil să se ridice la nivelul olimpian al celor din scenă. Cronica e „secretizată“, postările de pe rețelele de socializare sunt cu subînțeles, e chestionată chiar rațiunea de a exista a acestei specii, care sunt criticii de teatru, inutilă atâta vreme cât nu mai lansează imnuri. Încep strategii de surpare a credibilității unei întregi bresle, breaslă al cărei rost e indubitabil, căci reflectarea critică face parte din circuitul artistic pe care îl așază în memoria publică de mai lungă durată decât întinderea unei reprezentații, a unui sezon sau a mai multora, cât titlul rezistă pe afiș. Și de mai lungă durată decât amintirea spectatorilor, și ea condiționată emoțional.
O citire la rece a cronicii, reluată după câteva zile de la apariție, când creatorii înșiși se eliberează din micul univers al unui spectacol, e dezirabilă, urmată de meditatul la ideile, părerile și argumentele pe care le susțin. Nu e obligatorie acceptarea acestora. Artiștii pot rămâne la părerile inițiale, în care firește cred, altfel nu le-ar fi urcat la rampă. Dar luarea în considerare a opiniilor avizate ale analiștilor neimplicați în proiect, deci, teoretic, asigurați de distanțare obiectivă, e de la sine înțeleasă. E un mecanism de (auto)reglare estetică, de confruntare a viziunii creatoare cu o oglindă în care trebuie să privești nu ca un Adonis, ci ca un creator interesat ca mesajul tău artistic să ajungă cu bine, integral, neviciat, la adresant.
Binevenite pentru mediul nostru teatral ar fi întâlnirile, dezbaterile pe teme care preocupă practicienii, teoreticienii și spectatorii, pentru stimularea conversației publice și permeabilizarea frontierelor dintre cei ce compun lumea teatrului. Discuțiile cu specialiști și cu public încă înainte de seara premierei ar crește considerabil condițiile de receptare.
În egală măsură cu discuțiile post-spectacol, conduse de un expert, în care publicul interesat poate ridica chestiuni neclare, în scopul lămuririi lor. Criticii de teatru își asumă postura de mediator între scenă și sală, între creatori și publicul lor. Numai gândirea critică și dialogul pot garanta comunicarea teatrală.