Lasind gluma deoparte, as vrea sa explic prietenilor, ca si inamicilor preocupati de „risipirea” mea, motivele pentru care am dorit/am acceptat sa am o arie de manifestare critica si publicistica atit de mare. O sa incep cu ratiunile, asa zicind, generale, pentru a continua cu cele personale.
Fata de revistele culturale dinainte de Revolutie, cele de astazi au tiraje mult diminuate. Interesul general pentru literatura s-a diluat. Citeva sute ori mii de cititori cumpara saptaminalele de cultura. Daca apari numai in acestea, practic, nu existi pentru publicul mai larg. Sint ultimul care sa pledeze pentru critica populara, cu argumentatie precara si stil dimbovitean. Dar de ce sa ridicam puntile de comunicare cu cititorul obisnuit, in loc sa le multiplicam?
Apoi, fiecare revista are un public al ei fidel. Cititorii „Ziarului de duminica” nu sint aceiasi cu cititorii „Romaniei literare”. Sferele de lectori nu se suprapun, cel mult se intersecteaza pe suprafete mici. De ce sa te adresezi numai unora? Ceea ce scrii nu are o adresa predeterminata, sau, daca o are, mi se pare destul de trist. E adevarat, intr-un fel scrii pentru publicatiile academice si altfel pentru un cotidian national. Modularea stilului, alternarea registrelor sint insa, oricum ai lua-o, experiente si experimente interesante. Merita facute.
Exista, pe de alta parte, o tendinta de articulare a cimpului cultural autohton pe tabere, coterii, grupuri si gasti de influenta si control. Trebuie sa fii cu „ai nostri” sau cu „ai lor”. Neaparat. Ori, ori. Alternativa nici, nici, pentru care pledez, distruge aceste exclusivisme. Iti ofera posibilitatea de a judeca de unul singur, cu capul tau, de a fi realmente neinregimentat, independent. Si iesi din zona previzibilului, a reactiilor setate, a comentariilor nemiloase cu „ai lor” si caldicele cu „ai nostri”.
Publicind in mai multe parti, faci rizibile stampilele aplicate, la noi, cu atita usurinta. Daca ai o rubrica intr-o revista, automat devii omul directorului revistei respective, sau baremi al redactorului-sef. Dar daca scrii la mai multe publicatii, stampila nu mai are suficient tus – si nici o tinta clara – pentru a fi aplicata. Comentatorii sint obligati sa se refere la ceea ce ai sustinut tu, la ipotezele si argumentele tale, si sa lase deoparte tintarul in care te inscriau.
Cunosc, in fine, oameni extraordinari, scriitori autentici, critici de calibru, profesori eminenti care stau intr-un con de umbra – parte din neimplicarea lor, parte din opacitatea multora la ceea ce inseamna subtilitate, finete, eruditie si alte asemenea. Cunosc totodata o serie de impostori care fac valuri, galagie, rating, ridicindu-se deasupra prin fraudarea ori dezechilibrarea judecatii de valoare. Daca, haiduceste, iau de la imbuibati si dau la cei merituosi si scriu, de pilda, in „Evenimentul zilei” despre cartile bune ale unor autori ignorati, proiectindu-i pe un ecran mai larg, gresesc?