Abilitatea de a scrie refrene ușor de reținut, cantabile, încântătoare nu este dată oricărui muzician.
Unora, acest – în fond – talent nativ, special, li se pare un soi de fleac, o lipsă de seriozitate, un exces de libertate, dacă nu chiar o absență a responsabilității față de exigența CREAȚIEI, văzută (chiar și scrisă) cu majuscule. De altfel, pentru nenumărați indivizi, a face muzică este o distracție, o pierdere de timp. Existența grea, munca brută, chinul zilnic pentru agonisirea unei bucăți de pâine determină mulțimi de oameni să creadă că viața e un blestem aruncat de-o ființă nevăzută, care supraveghează încruntată lumea.
Nici zona rockului nu e ferită de truditori fără noroc, al căror efort e predestinat parcă să pice mereu în afara clasamentelor. Totuși, aici funcționează o înțelegere adecvată a stării de lucruri, apropo de „comandamentele înalte“ proclamate oficial. Ultimele decenii au lărgit granița percepției, având la dispoziție un motoraș folosit în orice sistem social: banii. Când rockerii au început să adune dolari mai lesne și mai mulți decât orice muncitor specialist, funcționar public sau speculant la bursă, era o chestiune de timp ca „metoda“ lor să fie imitată din răsputeri de o categorie umană înzestrată de mama natură cu perseverență din belșug. Treaba a devenit virală odată cu generația punk. Atunci, tot puștanul care avea ceva de spus înhăța o chitară, o tobă sau un bas electric și începea să proclame anarhia, prin intermediul unui amplificator și-al unor difuzoare nu rareori furate.
Sinceritatea și adevărul celor strigate de punkeri captivează la o vârstă. După ani și ani, frumusețea revoltei rămâne intactă; însă e precum viespea conservată în chihlimbar. Punkerii de odinioară au și-acum energie explozivă, cu observația că starea de emergență apare la audierea acelorași piese, fie și recondiționate azi de zgubiliticii de ieri. Prea puțini prizează punkul de salon, ce numai aparent violează emisiuni televizorale sau omniprezentele rețele de socializare. În schimb, se distrează cât și cum pot pe muzică disco, nu neapărat aceea care domina topurile anilor 1975-1980. Între o trupă care gâfâie imitând Sex Pistols și una care împrumută elegant sclipirile (nu sclipiciul!) lui Giorgio Moroder & Donna Summer, consumatorul nu ezită nici cât dinaintea meniului de restaurant specializat într-un singur fel de mâncare. Să fie vârsta? Să fie o discretă recunoaștere a perisabilității genului punk? Să fie doar confortul stării de burghez bonom? E nevoia de liniște? Sau e atestarea acelei teorii care spune că umanoidul se blochează mental pe la 20-25 de ani, creierul lui refuzând să mai proceseze ceea ce nu corespunde cu acumulările primilor ani? Nu știu.
M-am pomenit cu asemenea gânduri deștepte (pentru care cer scuze cititorului, dacă l-am plictisit) ascultând discul trupei Franz Ferdinand – Always Ascending (2018, Domino Recording). De la prima la ultima piesă, timp de aproape 40 de minute, tot albumul degajă un parfum glam și disco din anii 1970, de cea mai bună calitate, à la Roxy Music. Ce să scot în evidență mai întâi? Câteva cuvinte din melodia care dă titlul discului explică fără fandoseală despre ce-i vorba:
„We can ascend
From this arrangement
We can see fate
As entertainment“.
Reminiscența clipelor fericite, nostalgia după o tinerețe netrăită cum ai fi vrut, adaosul de emoție leneșă la lenevia numită existență fără un ideal transcendent – iată doar câteva din senzațiile stârnite de o piesă cu potențial de hit: Lazy Boy. Plus dansul involuntar și extatic, fără aport de vitamine sau substanțe psihotrope, la ora când nimic nu prevestește un viitor iminent luminos.
Scoțienii conduși de chitaristul-vocalist Alex Kapranos au motivele lor să se distreze. Că ne distrează și pe noi, cine să-i învinovățească?