Stau cu fundul in nisip si-l citesc pe unul dintre ultimii mei preferati, Philip Roth. Naiba m-a pus sa-mi iau pe plaja povestea lui Sinul – care, imediat ce am inceput s-o citesc, m-a trimis direct la Nasul lui Gogol. Mi-a parut imediat rau ca nu am luat si Gogol cu mine, ca spre jumatatea cartii sa aflu de la narator, profesor de literatura, metamorfozat intr-un ditamai sin, ca el insusi se inscrie in descendenta lui Swift si, in mod special, in cea a lui Gogol (Nasul) si Kafka (Metamorfoza).
Insa problema nu sta atit in faptul ca volumul ma trimite la tot soiul de carti citite, eroi livresti sau mai stiu ce filme SF care colcaie in capul meu de-a valma, cit mai ales in faptul ca „sinul literar” face o stranie conexiune cu „sinii reali” care stau „la gramada” aranjati de-a lungul plajei. Plaja este spatiul cu cei mai multi sini pe metru patrat si, cum tin in mina cartea lui Roth cu titlul Sinul, este aproape imposibil sa nu faci aceasta legatura. Fiecare sin de pe plaja face trimitere la eroul lui Roth, David Kepesh, si mintea incepe sa-ti fabuleze. Deci recomand, ca un om patit: a nu se lectura pe plaja un astfel de volum.
Note pe slip
Dar oare ce e de citit pe plaja? Iata intrebarea: un fel de „to be or not to be” de vacanta. La fiecare inceput de vara raspundem la aceleasi intrebari idioate, cu tenta jurnalistica, ce se invirt in jurul temei contrafacute a turismului cultural, numita „lecturi de vacanta”. Ei bine, eu cred ca tocmai in vacanta trebuie citite cele mai bune, obsedante, dificile, nebune carti. Nu prea cred in „lecturi sifon” de vara. Sifonul livresc poate fi lecturat oricind si mai degraba dupa toropeala muncii decit la adierea brizei de dimineata. Eu asociez vacanta cu cele mai frumoase lecturi. Pot sa-mi amintesc, de exemplu, cu mai multa usurinta de lectura din vara lui 1988 – lectura cu voce tare facuta si pentru amicii mei din trenul Chisinau-Yalta – decit de locurile pe care le-am vizitat atunci. Nu-mi mai aduc aminte aproape nimic din cum arata Yalta si nici macar faimosul palat din Levadia linga care am stat, insa imi aduc aminte perfect fraze si pasaje din Bulgakov (proza scurta) pe care-l descoperisem in acea vara. Acest lucru mi se intimpla aproape in fiecare vacanta de vara, cu conditia sa am cel putin cinci carti cu mine, dar nu orice carti, fireste.
Revenind la profesorul de literatura comparata, David Kepesh, pe care Roth il transforma in sin si prin care ne spune o poveste fascinanta, el are perfecta dreptate cind banuieste ca de la literatura i (ni) se trage. „Am luat-o din literatura” – zise David in sinea sa, dupa ce isi reaminti ca predase ani de zile literatura europeana si in mod special Nasul lui Gogol si Metamorfoza lui Kafka. Sa predai ani de zile aceste volume si sa le iei prea in serios poate avea urmari grave sau te poate transforma in mai stiu eu ce fiinta.
Acum, ca soarele incepe sa arda mai tare, imi vin in cap alte ginduri: la ce bun sa pierzi timpul cu literatura, numita de prea multe ori „inutila”, cind „marile probleme ale omenirii” trec pe linga noi. In loc sa fim obsedati de incalzirea globala sau de clonarea animalelor, de noua constitutie a tarisoarei noastre sau de condamnarea comunismului, noi ne pierdem timpul cu Gogol, Joyce sau mai stiu eu ce scriitori, care oricum n-au schimbat si salvat omenirea. Statul are nevoie de ostasi, politisti, preoti, avocati, bancheri, ingineri si oameni de stiinta, nu de scriitori. Cam asta este indirect si concluzia tatalui eroului David Kepesh din Sinul. „Avind in vedere ca tata habar n-are despre carti, i-am povestit cum se trezeste Gregor Samsa in nuvela lui Kafka, descoperind ca s-a transformat intr-un gindac urias; i-am rezumat apoi Nasul, povestindu-i cum eroul lui Gogol se trezeste intr-o dimineata fara nas, cum se porneste sa-l caute prin St. Petersburg, cum da un anunt in ziar in care-i cere sa se intoarca si cum il vede plimbindu-se pe strada; intilniri ridicole, una dupa alta, pina cind, in cele din urma, nasul ajunge din nou pe chipul lui, fara vreun motiv mai temeinic decit cel din care disparuse. (Mi-l imaginam pe tata gindindu-se: «Preda chestiile astea la facultate?»).”
Culmea e faptul ca acesti scriitori care au scris volume cu „subiect catastrofal”, vorba eroului lui Roth, au ramas totusi mai cunoscuti si mult mai iubiti decit hoardele de ingineri, juristi, ostasi viteji, politisti vigilenti etc. (cu tot respectul pe care-l avem si fata de acestia). Ceva molipsitor vine dinspre acesti scriitori. Asa ca „pericolul” lecturii e prezent nu numai pe plaja, ci oriunde si oricind. E timpul sa scriem si pe carti la fel ca pe pachetele de tigari, e timpul sa atentionam cititorul asupra riscurilor la care se expune. Si la cite riscuri se expune, mamaaa! Cei care au boala lecturii stiu prea bine despre ce vorbesc. Asa ca, daca se abate vreo napasta asupra noastra (voastra), daca cumva incepem sa ne transformam in mai stiu eu ce fiinta stranie, putem da vina fara probleme pe literatura, asemenea lui David Kepesh-Sinul: „Am luat-o din literatura”. Deci una dintre lectiile simple pe care ni le da Philip Roth e faptul ca literatura e un virus care „se ia”, e ceva contagios. El, care produce astfel de „marfa”, are bunul-simt sa ne preintimpine, insa are si neobrazarea sa ne ispiteasca iar si iar cu noi „produse” tentante.
Iata inca o faza tare la care „acest” Philip Roth ma trimite si care imi trezeste amintirea si imaginatia fara scrupule. „Iar eu voi delira de fericire. Vi-l amintiti pe Gulliver in Brobdingnag? Cum slujnicele il puneau sa se plimbe pe sfircurile lor ca sa se distreze?” Dar noroc ca volumul Sinul e tare mic si se citeste in citeva ore, iar daca nu ai chef sa zburzi prea mult cu fantezia, treci la urmatorul volum. Eu, dupa ce am facut citeva insemnari, am trecut la Pata umana, care e deja alta poveste si in care, recunosc, ma simt mult mai in apele mele.
P.S.: Am facut si eu rost de Hadji Murat al lui Lev Nicolaevici Tolstoi, dar inca nu am apucat sa-l citesc. Am recitit recent, dupa tare multi ani, Moartea lui Ivan Ilici (tradus excelent de Janina Ianosi), cu care m-au chinuit in scoala generala. Sint citeva carti rusesti care mi-au ramas pe creier si pe care n-am mai reusit niciodata sa le recitesc, iar una dintre ele este acest text exceptional. E unul dintre cele mai bune texte scurte citite de mine. Se pare ca lectura obligatorie dauneaza grav cititorilor.
P.P.S.: Spuneam ca Statul are nevoie doar de ostasi, politisti, preoti, avocati, bancheri, ingineri, oameni de stiinta etc., nu de scriitori. Rectific: Statul are mare nevoie de scriitori, insa nu de nebuni de-alde Gogol, Proust, Swift, Tolstoi, Kafka, Joyce, Bulgakov, Th. Mann, Nabokov, Bukowski sau Roth, ci de scriitori de curte, care dedica ode regilor si presedintilor, ii apara si-i protejeaza cu „operele” lor „pe alesii lui Dumnezeu sau ai poporului”. Eu zic sa lasam deocamdata „marile probleme” pe seama scriitorilor de curte, iar noi sa raminem la nebunii nostri.
Balcik, 8 august 2007