V-am mai dat lamuriri despre Alexandra Jivan, fosta noastra studenta, acum doctoranda in antropologie culturala la Montreal. Si-am incercat sa va lamuresc de ce gestul ei mi s-a parut extraordinar. Tot ce urmeaza e spicuit (cu acord!) din scrisorile pe care i le-a trimis Smarandei Vultur. Iata cum scrie Alexandra ca a marsaluit:
„In prima zi am mers 35 de km., in a doua 25. Cam la fiecare 4-5 km erau pit stop-uri, unde primeam apa si mincare sau puteam sa mergem la toaleta. Peste tot erau echipe medicale. Cu doar doua basici, pielea de pe un calcii explodata si niste dureri musculare m-am scos f. bine! Am vazut femei cu rupturi musculare, cu entorse sau ligamente busite. Au fost unele carora li s-a facut rau si au plecat cu salvarea. Am vazut foarte multe femei in virsta. Au fost si citeva gravide si vreo 3 persoane in scaun cu rotile. Au marsaluit si barbati, mai ales in echipa cu sotiile sau fiicele lor. A participat o echipa mare de la spital, in care erau toti doctorii de la oncologie, plus directorul. Au fost si multe vedete (actrite sau prezentatoare de tv).
Insa poate cel mai impresionant a fost sprijinul oamenilor din oras, care ne aplaudau, ieseau in balcoane sau in curti si strigau «Go, girls, go!»“. Pe drum, mai povesteste Alexandra, zeci de mici magazine si cafenele, desi nu erau sponsori oficiali, i-au servit cu limonada, cafea, ciocolata, apa. In curti, la geamuri, pe usi, oamenii au pus pancarte de sustinere sau panglici roz, semn ca marsaluitorii puteau intra la ei in casa, la toaleta sau pentru o gura de apa. „Toate masinile claxonau, soferii dadeau jos geamurile si strigau curaj, hai ca puteti“. Asa scrie Alexandra ca le strigau oamenii si ca toti erau cu ochii in lacrimi de emotie.
Alexandra nu-si poate uita meseria de antropolog si descrie toata intimplarea ca pe „un pelerinaj, ca pe un ritual modern“: „Pe toata durata marsului am trait un acut sentiment religios, fara doar si poate sustinut de mobilizarea necunoscutilor din jur. Am uitat sa scriu despre marea masa de oameni care ne astepta in interiorul Stadionului Olimpic. In prezenta lor iti puteai da seama ca nu esti singur pe lume, ca persoane pe care nu le-ai vazut in viata ta simt si traiesc aidoma tie. O mina sarutata de un necunoscut depaseste cel mai indraznet imaginar. Amintirea primei iubiri se sterge cu buretele in fata generozitatii si a dragostei neconditionate care mi-au fost transmise in acest weekend. Smaranda, cred ca tocmai am facut unul din cele mai importante lucruri din viata mea“.
De doua saptamini de cind am citit scrisorile Alexandrei ma bintuie un singur gind: oare s-ar putea face asa ceva in Romania? Sint sigura ca da. Poate nu s-ar stringe atitia bani. Dar s-ar aduna 2500 de oameni sa marsaluiasca doua zile ca nebunii? Sint sigura ca da. Dar s-ar gasi voluntari care sa organizeze mega-actiunea? Sint sigura ca da. Dar eu, una, as intra intr-o poveste ca asta, impreuna cu prietenele, colegele si cunostintele mele? Sint sigura ca da.