„Nu putem noi să ascultăm cât poate el să cânte!“ – îmi zice deunăzi prietenul a cărui pățanie cu Beth am rezumat-o mai pe primăvară.
Fraza se referea la noua și luxoasa apariție semnată-garantată de Joe Bonamassa: pachetul de trei LP-uri, două CD-uri și un DVD/ Blu-ray cu titlul British Blues Explosion (2018, J&R Adventures). N-am rezistat la gratuitatea unei video-audiții preliminare. E drept că, la fel ca pățitul meu companion, sunt edificat asupra performanțelor celui mai în vogă chitarist la ora asta (din zona blues-rock).
Și de fiecare dată când i se editează materialul vreunui concert, nu mă interesează mai deloc valoarea lui (evident, atestată de mulți ani), ci forma în care se aflau la momentul respectiv Joe și grupul de acompaniament. Iar în cazul titlului de față, prima observație vizează pofta de-a cânta și se poate formula astfel: jos pălăria! Sau, adaptând o expresie cam vulgară, însă consacrată: să fie mama lor a dracului, le iese și le merge!
Am scris „i se editează“, fiindcă actualmente „Joe Bonamassa“ este un brand, un (™) bine valorificat de-o echipă profesionistă, care administrează un patrimoniu ce tinde să devină colosal. Site-ul jbonamassa.com oglindește fără dubiu amploarea afacerii. Succesul se materializează, de exemplu, și în locul întâi la albume de blues cucerit aproape instantaneu de recentul buchet de roze. 14 piese, totalizând șase minute peste regulamentara oră și jumătate, readuc mireasma intactă a blues-rockului englez, hrana generației mele, cam de pe la 1966-1969, când cei mai mulți dintre noi am fost înțărcați cu țuică de prune și hrăniți cu pâine de la brutăria C.A.P. Mai toate cântecele au fost consacrate de clasicele trupe Cream, Led Zeppelin, Yardbirds ori de nume devenite legendare încă din timpul vieții: John Mayall, Eric Clapton, Jeff Beck. Reauzindu-le acum în versiunea lui Bonamassa, n-am avut nici un moment senzația că ascult vechituri sau încercări de băgare în seamă ale vreunui vedețică vândut la TV. Oi fi eu într-o fază lăcrămoasă, irigată cu extract din malț de cereale, maturat corespunzător în butoaie scoțiene, dar m-a emoționat și m-a întinerit (măcar pe timpul repetatelor audiții) energia transmisă de Joe + Michael Rhodes, bass + Reese Wynans, keyboards + Anton Fig, drums + Russ Irwin, rythm guitar & backing vocals. Înregistrat de Eric Roa, mixat de Kevin Shirley (director și producător muzical de ani buni pentru Bonamassa) și masterizat de Bob Ludwig, concertul se impune între cele mai bune capturate vreodată, din câte mi-au auzit urechile.
Să nu uit amănuntul că materia dublului CD a fost detonată într-un concert susținut de Joe Bonamassa & band în aer liber la The Old Royal Naval College, situată fix în „buricul Pământului“, ca să fac o figură de stil despre meridianul zero, în cadrul spectacolului numit Greenwich Music Time, din 7 iulie 2016.
O paranteză: clădirile Colegiului Naval Regal, înființat în 1873, au fost eliberate de cursanții militari și date circuitului public. Administratorii au găsit că e foarte nimerită organizarea unor evenimente culturale, între care un festival pop-rock, garnisit cu diverși consacrați, unii ușor trecuți spre vârsta a treia.
Probabil că distribuția aduce și public preponderent din aceeași categorie, drept care locurile disponibile sunt asigurate pe scaune demontabile. Asta induce o doză de nefiresc în atmosfera de concert – cel puțin din câte se vede în episodul Bonamassa: pe cât de mult se consumă și dăruiesc interpreții pe scenă, pe atât de cuminți stau spectatorii, nici zece din cele câteva sute nu se agită, nu trepidează, nu se perpelesc de plăcere.
În fine, o chestiune secundară, dar nu prea: oare cât va rezista Joe ritmului autoimpus?