„Nu am incredere in reveria confuza, putin destramata, in care ma las leganat in timpul unui concert. Incerc, dimpotriva, sa ascult fraza cu fraza, analitic, gramatical. Incerc sa ascult o bucata de muzica asa cum citesc o carte”. Citea si recitea, cum o indica multe notatii ale jurnalului si avea uneori nevoie de ore intregi pentru a descrie un „gest”, fara sa se rusineze atunci cind isi marturisea emotia. Casals, in compania lui Enescu, ii daduse lacrimile.
Alter ego-ul lui, cronicarul Flaminius se distanta de prima reactie emotiva inregistrata in jurnal, despre acel concert ce incheia seria serilor Enescu din stagiunea 1937, dar numai pentru a explica de ce i se paruse o „teribila lectie de arta si, poate si de viata”. Intilnirea dintre Casals si Enescu nu fusese deloc accidentala. „Intre arta maestrului spaniol si arta maestrului roman exista o profunda legatura intima. A defini jocul lui Casals inseamna a-l defini in acelasi timp pe cel al lui Enescu, fiindca amindoi au aceeasi conceptie despre muzica. Ei nu sint virtuozi. Grandoarea lor vine din simplicitate. Ei nu ne surprind, nu ne seduc. Acceptam mesajul lor cu sentimentul ca acceptam adevarul. Exista instrumentisti mari a caror forta de a ne «epata» prin realizarile lor de ordin tehnic, prin aspectul «acrobatic” al stiintei lor, prin partea teatrala a virtuozitatii lor. O spun fara nici o nuanta de dispret, fiindca un mare virtuoz este un fenomen destul de rar si el merita admiratia publicului.
Nu trebuie confundate totusi muzica si virtuozitatea, asa cum nu trebuie confundate poezia si versificatia. Nu inseamna ca esti poet, daca ai o facilitate exceptionala de a scrie versuri. A cunoaste secretele unui instrument si a triumfa asupra tuturor dificultatilor sale nu inseamna ca esti un muzician. Daca nu m-as teme de paradox, as spune ca muzica incepe acolo unde se termina virtuozitatea. Un mare muzician depaseste orice problema de ordin tehnic, fiindca o rezolva simplu, fara sa o faca obiect de preocupare, fara sa ii acorde o valoare in sine. Posesiunea suprema a unei tehnici este, poate, de a o face invizibila. Pablo Casals isi domina instrumentul cu aceasta usurinta care face modestia unui mare senior… In ce priveste concertul de Brahms pentru vioara si violoncel, el ne permite sa intelegem mai bine identitatea de stil, inrudirea spirituala, solidaritatea artistica dintre George Enescu si Casals.”
Lectie de arta, concert „de neuitat” sint atribute ce revin rar in cronicile lui Sebastian. Le mai capata doar concertele Filarmonicii din Berlin, la Bucuresti in mai 1936. „Este un ansamblu simfonic de o precizie, de un echilibru, de o omogenitate, care fac din aceasta orchestra un soi de instrument unic, extrem de complex, foarte puternic, dar comandat, s-ar spune, de un singur resort central.
Foarte rar in strainatate (si niciodata la noi…) o orchestra ne-a dat un astfel de sentiment de plenitudine organica… Totul este supus unei legi a ansamblului, cu un sens al coeziunii, cu o stiinta a detaliului, cu o inteligenta a planurilor sonore care dau fiecarui sunet functia sa de finete minutioasa… Nu abuzezi cind vorbesti de un relief sonor, atunci cind e vorba de o astfel de orchestra. Exista un volum, o profunzime, o inaltime a masei sonore, iar aceasta «masa sonora» poseda cele trei dimensiuni ale sale, contururile sale, realitatea ei fizica in spatiu. Se vad marile linii arhitectonice, se poate urmari logica constructiei, etajele ei, planurile din spate, aripile ei simetrice. Se vede muzica. Ea obtine o forta veritabila vizuala si, credeti-ma, nu este o simpla imagine… . Meseria de critic este umilitoare dupa o asemenea emotie…”
Fara comentarii.