În continuare mi se pare că Hârtia va fi albastră e cel mai bun lungmetraj al lui Radu Muntean, încă îl țin lipit de inimă fără a-i găsi vreun cusur, dar Alice T., noul film al cineastului, mi se pare un exercițiu de măiestrie al trioului de scenariști Radu Muntean, Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu în a construi personaje și relații între ele.
Adolescenta Alice, care rămâne însărcinată în timpul liceului, e la prima vedere personajul principal, dar se definește doar în raport cu ceilalți – pentru fiecare joacă un rol, ea fiind nu doar în creștere –, deci fluctuantă și nesigură, ci și într-o poziție de permanent conflict cu maturii – mai ales cu mama, pentru că a fost înfiată și se simte cu greu acceptată. Muntean o urmărește în permanență, dar nu cred că încearcă să capteze spațiul care rămâne în interiorul ei atunci când nu joacă un rol și e singură cu sine – când ar trebui, deci, să fie ea însăși.
Nu mulți cineaști pot pătrunde în zona asta pe care cu toții am traversat-o (cel mai bine mi se pare că a reușit Gus Van Sant). Adolescenții sunt ființe ermetice, care își protejează miezul în spatele unor platoșe diverse. Ca cineast, îți trebuie multă delicatețe să fisurezi aceste platoșe și să ai senzația că ele ar putea deveni măcar o secundă translucide. Nu știu dacă asta se întâmplă în Alice T., mai degrabă această fisurare e încercată prin antrenarea firelor care o leagă pe Alice de celelalte personaje. Cred că Muntean a fost mai interesat de relațiile dintre personaje decât de a o descifra pe Alice.
Cel mai mult mi-a plăcut felul cum personajele sunt construite în raport cu ceilalți, iar cele secundare de cele mai multe ori prin acroșările pe care le au cu Alice, în special mama (ireproșabilă Mihaela Sîrbu), căreia sarcina neprevăzută a fiicei adoptive îi reanimă suferința de a nu fi putut avea propriul copil, de aici – prin supracompensare – nevoia de o proteja în fața profesorilor, care-i spun de fapt adevărul.
Cea mai puternică scenă mi se pare nu finalul, când putem bănui sau spera că Alice în sfârșit începe să se maturizeze, ci cea în care Alice află că e gravidă. În câteva secunde Mihaela Sîrbu trebuie să joace fără replică și aproape concomitent surpriza, bucuria, invidia, regretul, tristețea în timp ce doctorița (Maria Popistașu) îi explică ei, și nu lui Alice, cum e cu sarcina, de parcă ar fi sarcina ei. (Te mai miri că Alice se simte neacceptată?) Nu întâmplător, cealaltă scenă-cheie se petrece tot în cabinetul medical.
Nu există multă emoție în filmele lui Muntean (poate de asta rezonez mai bine cu Hârtia va fi albastră, care e cel mai cald), pentru că Muntean și coscenariștii lui preferă să lucreze tot mai chirurgical și nu își permit de cele mai multe ori decât o singură scenă cathartică per film. În Alice T. scena aceea se cam lasă așteptată, dar vine.
Friends Will Be Friends
Nu pot scrie obiectiv despre Bohemian Rhapsody; am crescut cu Queen și ei sunt parte din familia mea (sau eu dintr-a lor). Acest film, anunțat încă din 2010, cu probleme de scenariu, de casting (inițial Sacha Baron Cohen trebuia să fie Freddie Mercury) și de regie (Bryan Singer a fost concediat și filmul a fost terminat de Dexter Fletcher) mi-a plăcut încă înainte să-l fi văzut. Mi-a plăcut și în timp ce-l vedeam și îmi place și acum, deși presa anglo-saxonă îi reproșează că nu aprofundează latura gay a lui Mercury, că nu aprofundează în general nimic, că e plat, stereotip, un tonomat lalala și că nu respectă realitatea (Mercury nu a aflat că are SIDA înaintea concertului Live Aid din 1985, ci doi ani mai târziu).
Eu îl văd ca pe un film pentru fani și pentru Freddie și pentru viitorii fani Queen. Fiind realizat cu colaborarea lui Brian May și Roger Taylor, nu și-a propus să pună pe masă lucruri pe care Mercury, care era o persoană discretă, nu le-ar fi dorit spuse (atât de discretă încât nu se știe nici azi unde i-a fost îngropată cenușa). Era și o chestie de rating, din moment ce și-a propus să ajungă la cât mai multă lume.
Dar cei patru actori care joacă membrii trupei seamănă atât de bine cu persoanele reale! Mai ales Rami Malek, care se transformă din Farrokh Bulsara în Freddie Mercury sub ochii noștri și îl inundă de umanitate, pasiune, vulnerabilitate, încât de multe ori crezi că-l vezi chiar pe Mercury. Și e, mai ales, muzica. Ea umple spațiile goale sau te împiedică să le vezi. Malek nu cântă singur, deși așa pare. Vocea lui a fost combinată cu a unui băiat, Marc Martel, care a câștigat un concurs de imitație, și mai sunt și piese în varianta originală. Într-o sală bună de cinema ești aproape ca la concert. Scenele muzicale, mai ales concertul Live Aid din 1985, sunt electrizante și foarte fidele realității (până la numărul de pahare de cola și bere de pe pian).
Freddie Mercury a fost singurul muzician la a cărui moarte am plâns, în 1991. Filmul l-a înviat pentru două ore și un sfert și l-a lăsat așa, pentru că se termină odată cu Live Aid. Pentru un fan adevărat (uitați-vă la comentariile de pe YouTube), Freddie Mercury n-a murit.