Gazeta, care avea drept tel crearea unei literaturi nationale originale, dar care in egala masura e socotita responsabila de aparitia criticii ca specie literara promotoare a spiritului critic in general, publica in primul din cele trei numere ale sale articolul „Noul chip de a face curte”.
Inclus la rubrica „Scene pitoresti din obiceiurile poporului”, articolul sobrului, colosalului, vizionarului Kogalniceanu, premierul Principatelor Unite si unul din artizanii Independentei, este, de fapt, nu un text folcloric, ci un splendid articol de lifestyle. E o cronica despre maniere si moravuri, mai precis despre decaderea lor, drept urmare a „nebuniei innoirilor”. Caci unde ne sint nuntile cele frumoase, „ce odata era obstesti”, si vechiul chip galant de a face curte, „care-ti insufla niste suvenire mitologice”, cind simplul fapt ca „un flacau apuca pre o fata de pestiman sau de salba care-i este impregiurul gitului, este ca si cind ar cere-o de sotie?”.
Iar in locul lor, iata „nuntile bogatilor nostri de astazi, unde casatoria este o speculatie, binecuvintarea parinteasca o comedie de ris, fata o marfa, adeseori data pe credit, si cununia o profanatie”. Odinioara, voinicul alerga la cimpoies, care se ducea sa spuna fetei, „in versuri intovarasite de cimpoi, ca cutare flacau moare si pere pentru dinsa”. Azi, la 1840 adica, avem „declaratiile civilizate de pin capitaliile romanesti, unde tinarul intreaba intii cite mii de galbeni, cite mosii, cite suflete de tigani are fata”. In loc de a-i face curte fetei, scrie Kogalniceanu, flacaul face azi curte „lazei cu galbeni”, dupa care face o „declaratie, ce pute a aur si a precupet doua ceasuri de departe!”.
Unde sint, asadar, vremurile de altadata, cind cimpoiesul, dupa ce fata de la teara ii incuviinta cererea, mergea in casa parintilor si rostea o oratie „dezvalind toate florile retoricei”! Cind nuntile se faceau, potrivit obiceiurilor, cu vatasei care cereau de la parinti „iertaciune” si binecuvintarea mirilor, iar dupa un intreg ritual, mirele isi smulgea femeia din bratele rudelor „ca romanii pre sabince”, o trecea peste pragul usii si „zbura cu dinsa in camara amorului”. Dar toate aceste „alegorii”, „idilii practice” au fost distruse de „coasa civilizatiei”.
Chiar si in satele de la munte a aparut un nou chip de a face curte, si anume: „o fata careia i-au placut un flacau din vreun sat, ii da voie sa vie s-o vada o data pe saptamina”, iar cind „parintii s-au culcat, fata, daca este vara, iesa incet, incet, pe varful degetelor, se duce de-si gaseste ibovnicul, si puindu-se pe iarba verde, supt un par batrin ca veacurile, isi vorbesc de dragoste”. (Daca este iarna, scena se petrece „pe cuptior”). Iar dupa aceasta nevinovata noapte, „dar nevinovata!”, flacaul vine si simbata viitoare la amoreza „sa-i faca curte pe cuptior sau pe supt par”.
Ma intreb cum ar fi sunat articolul lui Kogalniceanu azi, dupa nunti ca aceea dintre Monica si Irinel Columbeanu. Cine face curte cui si unde se afla lada cu galbeni?