Citeam zilele trecute comentariile unor colecționari de muzică clasică și discuțiile în jurul remasterizării integralei celor 32 de sonate de pian de Beethoven, înregistrate în anii 1930 de Artur Schnabel. Pentru mulți, o versiune neîntrecută sau versiunea de referință interpretativă a sonatelor beethoveniene, printre zecile de integrale adunate în cei optzeci de ani scurși de la încheierea ciclului de către pianistul născut în Galiția austro-ungară în 1882, elev al lui Theodor Leschetizky la Viena. Ceea ce face nepieritoare versiunea lui Schnabel, afirmă toți cunoscătorii, este calitatea intelectuală și umanismul celebrului pianist aflate în spatele ei.
Greu de explicat pentru melomanul „de rând“ aceste calități fundamentale intrinseci omului care, la vârsta de cinzeci de ani, înregistra în sesiuni succesive, începând din 1932, la Londra, sonatele beethoveniene. Despre omul Schnabel am aflat detalii recent, citind despre Wilhelm Furtwängler, intrigat de o trimitere la un volum de corespondență ce îmi rămăsese necunoscut. Publicat cu câțiva ani în urmă în Germania, la editura Wolke, sub titlul incitant Walking Freely on Firm Ground (Plimbându-mă liber pe un teren sigur), volumul include o amplă selecție a pasajelor cele mai semnificative din scrisorile trimise de pianist uneia din, inițial, admiratoarele sale din Statele Unite, Mary Virginia Foreman. Cele peste patru sute de scrisori acoperă perioada 1935-1951, până la sfârșitul vieții lui Schnabel, și nu este exagerat de spus că alcătuiesc un adevărat jurnal al trăirilor și gândirii pianistului, povestite unei tinere femei ce întreținea cu el o tulburătoare relație epistolară.
Mary Virginia Foreman, născută în 1908 în Des Moines, Iowa, absolventă a Facultății de Muzică de la Universitatea Minnesota, l-a întâlnit pentru prima dată pe Schnabel cu ocazia unui concert al acestuia, în 1933, la Minneapolis. Un an mai târziu, îl revedea la New York, unde între profesor și studenta care lua lecții cu Edwin Hughes, un alt elev al lui Leschetizky, se lega o prietenie cu totul specială, ce avea să fie imortalizată în schimburi continue epistolare.
După moartea lui Schnabel, în 1951, Mary Virginia Foreman s-a mutat în Franța, unde avea să scrie în anii 1970 două cărți de memorii despre eroul și marea iubire a vieții ei, Artur Schnabel amintit și Istoria unei legături de dragoste. Scrisorile primite de la pianist le dona în 2002, zece ani înaintea morții sale la vârsta de 104 ani, către Akademie der Künste, la Berlin. Din acest fond de arhivă, Ann Schnabel Mottier a inițiat ediția de corespondență, îngrijită de Werner Grünzweig, Lynn Matheson și Anicia Timberlake, publicată în 2014.
Un crâmpei de viață din relația celor doi se întrevede bine într-una dintre primele scrisori, în martie 1935, expediată de Schnabel de la Londra. Pianistul amintea că urma să plece în Italia, în zona Lacului Como, „unde ceva din prospețimea eternă compensează condiția disperată a unui grup de popoare europene, ce se perpelește cuprins de nebunie“ și comenta în continuare: „Trebuie să fii foarte puternic să rămâi imun la ea, să păstrezi vie forța de a te detașa cu bun umor. Am decis să mă retrag cât de mult posibil din participarea la acest cerc
regretabil ce se învârte în jurul cozii. Unul vicios. Poate – nu, mai curând cu siguranță! – experiența noastră, forța, tinerețea, frumusețea, fericirea, serenitatea și credința pe care mi le-ai dăruit mă fac să reacționez într-un fel atât de melancolic din această Anglie rece“. Lucrurile erau spuse!
Zece zile mai târziu, Schnabel îi scria de la Paris: „am cântat pentru tine și dacă interpretările din punct de vedere al standardului acustic și al altor rațiuni de ordin extern nu au fost satisfăcătoare tehnic, cred că au conținut suficientă inspirație. […] Mă simt puțin obosit, noaptea trecută a fost cel de-al 47-lea concert pe care l-am dat în această stagiune. În ultimii câțiva ani nu am obișnuit să dau atât de multe concerte“.
Biografiile sumare ale lui Artur Schnabel scriu de obicei că, după ce a decis să emigreze din Germania, devenită nazistă în 1933, pianistul ar fi plecat la Londra și de acolo în Statele Unite. În fapt, așa cum o atestă și scrisorile trimise lui Mary Virginia Foreman, pianistul și-a instalat familia, vreme de câțiva ani, în Italia, la Tremezzo, de unde, în preajma Paștelui, la 25 aprilie 1935, îi scria corespondentei sale că după doi ani a reușit, în fine, să înfrumusețeze Villa Ginetta, în care stătea, cu mobilierul recuperat din Germania. Schnabel se bucura de cărțile și tablourile aduse, ce alcătuiau un spațiu „asemenea paradisului, și stârneau exaltare chiar și pe vreme rea“. „Timp de patru zile am fost absorbit cu aranjarea bibliotecii mele voluminoase, am luat fiecare carte în mână și am astfel o imagine completă despre posesiunile mele în materie de tipărituri.“
În iulie 1935, Schnabel se bucura, de asemenea, că, „după patru ani de sterilitate [are] brusc, din nou, o incomparabilă senzație“ devotându-se compoziției. „În loc de a scrie scrisori, scriu muzică, aceea muzică din care tu primești […] primii germeni.“ În septembrie, o altă scrisoare evoca plimbările în Dolomiți și bucuria de a fi pe munte, „îndrăgită din copilăria mea“. „O mână de elevi sunt încă aici. După ce termin Sonata trebuie să mă reapuc de studiu la pian. Cu excepția a două apariții, în stagiunea viitoare nu voi mai cânta în Europa, dar timp de trei săptămâni, în noiembrie, va trebui să înregistrez la Londra, cele șase sonate de Beethoven care au mai rămas“.
Și tot de la Tremezzo, pe 2 octombrie, Schnabel îi scria celei pe care evident o iubea în ascuns, evocând „nostalgia“ depărtării lor: „doar cu câteva zile în urmă mi-am terminat Sonata. Finale a mers încet, dar sper să fie, în mod deosebit, de succes. A compune muzică după o pauză de patru ani a fost o senzație înălțătoare, o bucurie constantă“. Altfel, „doar cu energie și o doză de efort evit să nu adorm în timpul discuțiilor încinse, la nesfârșit, despre situația încântătoare din Europa, fiecare exercitându-și înțelepciunea plină de sine sau dând glas ultimelor zvonuri“. „Muzica și pajiștile care mă absorb îmi sunt (în aceste circumstanțe) companionii cei mai bineveniți…“ (Va urma).
FOTO 2: Eugen Spiro, Mary Virginia Foreman, New York 1944 (© Akademie der Künste, Berlin)