Revelația cinematografiei daneze a acestui an (și propunerea Danemarcei la Oscar), filmul debutantului suedez școlit la Copenhaga, Gustav Möller, e un film de gen construit cu eficiență și cumpătare.
Împreună cu coscenaristul Emil Nygaard Albertsen, Möller nu s-a aruncat la o producție laborioasă, care să-i permită să-și arate talentele pe picior mare, ci s-a mulțumit cu un film strâns din toate punctele de vedere. Vinovatul a fost ieftin ca producție și a fost turnat cronologic în același spațiu închis, în 13 zile și în cadre lungi – între 5 și 35 de minute (care să-l facă pe protagonist să obosească în mod natural).
Intriga e simplă – un polițist trecut de pe teren la dispeceratul 112 primește un apel de la o femeie care pretinde că a fost răpită. Ideea filmului a venit de la un apel real, o înregistrare audio cu o femeie răpită în SUA, pe care Möller a ascultat-o pe YouTube. Fascinat de capacitatea noastră de a interpreta succinta informație auditivă primită și de a adăuga poate și elemente vizuale pentru a completa povestea, el a decis să scrie împreună cu Albertsen un scenariu care să păstreze suspansul până la final – miză crucială pentru un film care stă în figura unui singur actor (mai sunt și alții în jur, dar niciodată în prim-plan). Cât despre cei pe care îi auzim doar la telefon, e interesant că au fost aleși pe baza unui casting audio, regizorul nedorind să le vadă și fețele. Cu ajutorul interpretului Jacob Cedergren, a cărui economie de mijloace și putere de concentrare îl obligă pe spectator să rămână atent, cele 85 de minute se scurg pe nesimțite, în timp real. Într-adevăr, nu simți nevoia să și vezi ceea ce auzi – mintea creează restul – și există o satisfacție în a te simți coautor al filmului.
Cele două premii ale publicului obținute la Festivalul Sundance, în secțiunea World Cinema Dramatic Competition, precum și la Festivalul Transilvania din Cluj-Napoca, poate vin și din faptul că spectatorul se simte flatat și pus la treabă, dar arată și că pariul a fost câștigat. Sunt câteva mici desincronizări de ritm, una sau două situații când în mod normal polițistul ar fi trebuit să fie mult mai rapid decât e, dar altfel Möller se descurcă foarte bine. Probabil că pasul doi va fi un serial de televiziune – poate nu regizat tot de el, dar speculând aceeași rețetă. Un fel de Midnight Caller varianta 112 (dacă nu s-a făcut deja).
Singură la nunta mea
La debut e și cineasta belgiană născută în România Marta Bergman, care a realizat până acum mai multe documentare: Clejani (2005), Bucarest, visages anonymes (1994) și La balade du serpent (1991), ultimele două co-semnate cu Frédéric Fichefet, precum și Un jour mon prince viendra, despre trei tinere rome în căutare de bărbați occidentali. Lungmetrajul ei de ficțiune, Seule à mon mariage/ Singură la nunta mea, a avut premiera mondială în acest an la Cannes, în programul ACID (Association pour le cinéma indépendant et sa diffusion) și o are în rolul principal pe Alina Șerban. Mai precis, Alina Șerban iluminează cu energia ei o poveste mai degrabă imprecisă, dar cu momente reușite, care parcă ar vrea și n-ar vrea să fie neorealistă pur-sânge, care combină ficțiunea cu documentarul și care ia și o tentă de thriller, neconsumând-o până la capăt, pentru că o virează spre comedia neagră, care nici ea nu e totală. Impresia e că filmul s-a construit din mers și că a strâns toate aluviunile așa cum au venit, deși de multe ori îți dorești ca regizoarea să fi fost mai prezentă.
Alina Șerban o joacă pe Pamela, o tânără romă care pleacă/ fuge printr-o agenție din satul ei sărac în Belgia să se mărite cu un bărbat pe care nu l-a văzut decât pe internet. Belgianul (interpretat de Tom Vermeir, care a jucat în Belgica de Félix van Groeningen) e un flăcău tomnatic și mai ciudățica cucului, care se îmbracă bătrânicios deși ascultă death metal, drept pentru care atitudinea lui amabilă lui devine suspectă. Te aștepți la ce-i mai rău și, când vezi că asta nu se întâmplă pentru că regizoarea te încearcă de fapt la disponibilitatea de a depăși prejudecățile, îți dorești să fi fost mai multă subtilitate în acest pariu.
Spre deosebire de Vinovatul, aici umpli mai greu elipsele din scenariu, dar în comparație cu alte filme despre imigranți sau despre romi aici există o notă optimistă care în mare măsură vine din prezența Alinei Șerban. Totuși, filmul e cuminte, dar nespectaculos.
Seule à mon mariage e o coproducție belgiană sprijinită de francezi și realizată în asociere cu HiFilm Productions. A fost turnată parțial în România, o parte din interpreți sunt membri ai comunității rome, iar Caliu (din Taraful de la Clejani) cântă pe reușita coloană sonoră compusă de Vlaicu Golcea.