Discul se cheamă Monster, a ieșit la vânzare pe 5 octombrie 2018 (Sony Music) și n-a spart nici un top, necum vreo ureche nepregătită să-l primească. De fapt, nici unul dintre cântece n-a fost conceput să spargă, la propriu sau la figurat. Cel care le-a compus, titularul discului, este Hugh Cornwell, chitarist, vocalist, autor nu doar de versuri, ci și de romane (două).
În autobiografia A Multitude of Sins: Golden Brown, The Stranglers and Strange Little Girls, Harper/ Collins, 2004, el este primul dintre punkerii englezi care îndrăznește să descrie tot ce a trăit (sau ce-și mai amintește că a trăit) în perioada nebună și dezmățată dintre 1976-1985. Nici în cariera solo, nici în The Stranglers, Hugh n-a scris cântece al căror impact putea să devasteze mulțimile. De ce? Un răspuns cât de cât limpezitor este că și cu trupa, și solo, englezul cu alură de poet proletar a vrut doar să cânte despre una sau alta, nu să salveze omenirea, nici să o facă mai bună.
Anul nașterii, 1949, îl plasează alături de nume grele și foarte grele ale rockului, intrate în conștiința publică începând cam de prin 1965-1966, când a fi catalogat drept rocker începe să devină un statut social apreciat în funcție de veniturile bănești.
Adolescent, Hugh Cornwell cântă la chitară acustică prin cluburi și restaurante, muzică la cererea publicului cu oarecare timp liber și suficienți bani ca să ia cina în oraș. Totuși, nu ține să aibă o carieră de muzician, ci face o foarte doctă și aplicată universitate de biochimie, în Bristol, după care obține o slujbă în laboratoarele Universității din Lund, Suedia. Abia acolo, ca distracție, formează un fel de trupă rock, împreună cu doi suedezi.
La întoarcere în Anglia, după întâlnirea cu toboșarul amator Jet Black, pune pe drumurile ce duceau la glorie (citește: Hollywood, deși ei, clasic, spuneau că duc la Roma!) strangulatorii cam bătrâiori, dar nu mai puțin dornici de scandal, bețivi autentici din clasa muncitoare.
A părăsit cărările bătătorite și fără perspective artistice noi, pentru poteca proprie, croită nu foarte adânc în ținuturi necunoscute. F(r)aza asta traduce observația că muzica discurilor solo – 23 de titluri: originale, colaborări, concerte, antologii etc. – seamănă destul de mult cu muzica Stranglers din anii 1980. Evident, după un succes precum Golden Brown, a compune altceva ține de vocație și creativitate, de curaj și nepăsare față de sistemul showbiz. Cornwell are și ambiție, și bagajul necesar de talent, însă la promovare stă mediocru. Și poate că el nici nu vrea să facă orice compromis, necesar stridentei vizibilități. Este cumva de așteptat din partea unui spirit lucid, ironic, lipsit de acea doză infamă de monomanie și ego(t)ism, prezentă în felul de a fi al vedetelor, ca să nu mai pomenim de al superstarurilor.
Cornwell are structură de poet, nu de rocker, el chiar spune ceva prin textele cântate, nu zbiară sloganuri sau fraze gata rumegate pentru o turmă de capete amețite. Ca mai toți autorii de acest fel, de la Bob Dylan la Tom Waits, Cornwell povestește cu vocea și chitara. Dacă subiectele și melodiile sale n-au prins în aceeași măsură cu a celorlalți, e o problemă de receptare, nu de valorizare.
Monster nu este un album fioros, cu toate că vorbește despre „eroi și ticăloși“ care au trăit în secolul trecut (și chiar mai trăiesc: Robert Mugabe, de pildă). Atmosfera e calmă și meditativă, lirismul nu lipsește, pare ceva intrinsec lui Cornwell, ritmul este lent în cea mai mare parte a celor zece melodii, armoniile fastuoase nu pierd nimic din frumusețe, acidulate cu note punk. Un album de admirat sau de ignorat, în funcție de gusturi.