Reușitul afiș al lungmetrajului de debut al lui Hadrian Marcu amintește de un gif cu Jacques Tati urcând și coborând scările casei din Mon oncle, dar Un om la locul lui n-are nimic din Tati și nici că și-ar fi propus-o.
Folosind ca bază de plecare romanul optzecist al lui Petru Cimpoieșu Firesc, filmul e o dramă psihologică de actualitate despre un bărbat prins între două femei – o doctoriță realistă din orașul unde lucrează (Ada Galeș) și o colegă măritată cu un coleg de șantier (Mădălina Constantin). Nu e greu să îți aduci aminte de un alt film românesc despre o situație similară, Pas în doi, de Dan Pița, ba chiar ar fi interesant să le pui față în față, insistând pe portretul de generație și pe notațiile sociale distincte. Spre deosebire de muncitorii anilor ’80, prezentați de Pița astfel încât filmul să poată trece de furcile cenzurii, personajul din Un om la locul lui e o persoană mai degrabă izolată, al cărei zbucium interior e mai mult o măcinare lentă. Inginerul ar putea fi văzut ca reprezentant al unei societăți atomizate. Așa cum spune regizorul în interviul acordat SDC, Bogdan Dumitrache pare făcut pentru roluri de „oameni torturați“. Aparatul de filmat îl urmărește în cadre de multe ori lipsite de miză dramaturgică sau repetitive, cum sunt vizitele pe șestache la colega rănită într-un accident și care e internată chiar în spitalul unde lucrează iubita oficială.
Filmul urmărește cu aparent dezinteres mișcarea lațului care se strânge în jurul gâtului eroului – iubita tocmai a rămas însărcinată –, dar e interesant că fiecare înaintare a lațului provoacă o mișcare de pendul în reacțiile eroului care se agață și mai mult de iubita măritată pentru a reveni apoi și a supracompensa în relația cu iubita gravidă. Curios, deși am văzut filmul de curând, nu reușesc să-mi aduc aminte finalul. Memoria e subiectivă, dar asta poate să însemne și că nu contează atât acțiunea, cât reflectarea ei în psihologia personajelor. Un om la locul lui mi se pare puțin riscat pentru că e lucrat în cheie minimalistă, când minimalismul s-a cam consumat la noi, dar e probabil un start necesar pentru un cineast care se străduiește să se exprime cât mai sincer.
Văduve/Widows, de Steve McQueen (primul cineast de culoare care a luat Oscarul pentru cel mai bun film cu 12 Years a Slave, în 2013), e un consistent și antrenant film de gen (heist movie) pe care sunt grefate interesante comentarii politice și inevitabile – dar nu deranjante – accente pro-feministe, din moment ce filmul adaptează o mini-serie TV din 1983 despre patru femei din zone sociale & rasiale diferite, care dau o spargere în locul soților morți. Scris de McQueen împreună cu scriitoarea și scenarista Gillian Flynn (Gone Girl, Sharp Objects), scenariul plasează povestea în Chicago-ul zilelor noastre, unde violența are mai mereu o componentă rasială, și arată cum politicul penetrează aproape tot ce respirăm. Structura foarte mozaicată a poveștii, cu flashbackuri neconsumate și treceri de la un personaj la altul (și sunt multe personaje) pune în evidență amoralitatea contemporană – de la cea a relațiilor afective până la viața publică –, singurele personaje oneste fiind cele patru eroine (interpretate de Viola Davis, Michelle Rodriguez, Elizabeth Debicki, Cynthia Erivo), care demonstrează inteligent că nu sunt același lucru cu imaginea lor. Până la urmă, nici Widows nu e ce pare a fi, un simplu film de gen. Viola Davis e foarte bună, dar Robert Duvall ar putea primi o nominalizare la Oscar pentru rol secundar. Chiar și nefeministele vor ieși înviorate de la acest film despre puterea femeii de a răzbate.
Anticlimax
Noua jucărie a copilului teribil Gaspar Noé nu e chiar genul de film de la care să ieși înviorat. Unii critici îl socotesc cel mai bun film al lui, alții nu. Dincolo de meșteșugul tehnic prin care își urmărește personajele – niște dansatori din anii ’90, a căror petrecere basculează într-un coșmar LSD într-un fel de hală părăsită, de accentul pus pe improvizație –, de scenele coregrafice de o vitalitate extraordinară (singurele regizate din film și singurele memorabile) se află pretextul unui joc lipsit de narațiune și spontaneitate (interpreții sunt buni dansatori, nu și foarte buni actori, plus că sunt lăsați liberi). Deși filmul se numește Climax, nu există nici o creștere energetică, acțiunea nu progresează până la un vârf, la o apocalipsă inevitabilă, ci de la un punct încolo toată lumea o ia razna și o ține așa până la final.
Fac un fel de comparație în avans cu The House that Jack Built, pe care tot Independența Film îl aduce la începutul anului viitor. Nu e considerat cel mai bun film al lui Lars Von Trier, dar, când ești genial, până și un film mai puțin împlinit spune ceva. Poate n-am eu glandă pentru Noé, dar niciodată nu mi s-a părut un cineast de prima ligă, și nu pentru că ține să provoace, ci pentru că nu are consistență. Sunt convinsă că există în dorința lui de a face cinema o nevoie de autocunoaștere prin toate mijloacele posibile (și a avut tot felul de experiențe – psihedelice, bahice etc.), dar cu Climax rămâne la nivelul unui delir colectiv cu nerealista pretenție de a ilustra natura umană. Nu poți lua decât ca ironice inserturi ca „Viața este o imposibilitate colectivă“ (din aceeași paradigmă cu trimiterile la stilistica lui Godard), dar și ironia asta e fără rost. Climax e un film făcut parcă în transă, deși nu asta ar fi problema, dar faptul că e un film urât și neplăcut tuturor simțurilor nu face din el un film bun. Nu e obligatoriu ca un film să-ți facă rău fizic pentru a fi valoros.