Asta mi se intimpla ori de cite ori ma imbolnavesc sau ma copleseste ceva. Dar m-am refugiat in bratele Selmei si din cauza ca, dupa cinci zile de citit Thomas Pynchon, am capotat complet. Adica? Stati sa explic.
Pe la-nceputul verii scriam in rubricuta despre deznadejdea care doboara un dascal de literatura comparata in fata gogomaniilor scrise de studenti la examen. Tot acolo insa dezvaluiam si secretul bucuriei de-a tine cursuri, semn ca nu-i inca totul pierdut prin universitatile noastre. Ziceam ca daca dintre sutele de juni de la Litere ramin chiar cinci foarte buni per promotie, merita sa-ti dai duhul pe baricadele pedagogiei. Cum am ajuns sa conduc doctorate, rasplata a venit inzecit. Trei fosti studenti de-ai mei si-au sustinut saptamina trecuta referatele in fata unei comisii. Alex face o teza despre imaginarul literar din perspectiva cognitiva, Elena cerceteaza poetica insolitarii in realismul magic, iar Simina compara niste stereotipuri de reprezentare. Ca sa fiu pe faza, mi-am reimprospatat niste lecturi. Cel mai greu am biruit cu Alex, care-i absolvent de filosofie si care a atacat subiectul inarmat pina-n dinti cu Wittgenstein, Dennett, Ryle, Rorty, Hofstadter, basca 80% din tot ce s-a scris important despre romanele lui Thomas Pynchon.
Cinci zile am stat pravalita peste referate si proze (Strigarea lotului 49 si V, recitite snur, plus spicuiri din Gravity’s Rainbow si Mason & Dixon). Vineri eram deja praf, cu creierii lichefiati si cu simtamintul clar ca doar o viroza ma mai poate salva. Adevaru-i ca nu teoria a dat cu mine de pamint, ci Pynchon.
M-am gindit ca am ceva dereglat sau chiar defect, ca nu-i in regula sa ma surp din cauza lui, doar daca nu cumva la batrinete mi s-a schimbat gustul literar si m-am demodat. Oare am obosit, dupa ce ani la rind am treierat prin experimentele ultradestepte si sofisticate ale altora? Poate. M-am plictisit? Nu stiu. Sigur insa e ca imi vine tot mai des sa recitesc carti mari, profunde si simple. Hai sa le spun clasice. De teama sa n-o iau de tot razna, am inceput sa-mi pun comprese: sigur ca Pynchon nu-i de citit la comanda si nici de inghitit cu polonicul, sigur ca sastiseala de literatura imbatata de sine bintuie si pe la case mai mari, sigur ca o sa-mi treaca si ca, dupa citeva portii de Dickens, o sa tinjesc iar dupa Joyce.
Dar pina una alta am simtit ca trebuie sa ma vir urgent in pat sub duna umpluta cu puf si sa ma cufund intr-o cartulie linistitoare. Brusc m-a napadit dorul de bunica si am stiut ca numai Selma Lagerlof si inteleapta gisca Akka ma pot alina. In citeva clipe m-am strecurat in stol, printre perechile inaripate ce zboara in forma de V, puternice si senine: Yksi si Kaksi, Kolme si Nelja, Viisi si Kuusi, Martin si Dunfin. Si m-am asezat linga Niels, baiatul-spiridus care a invatat din calatoria pe spatele unei giste mai mult decit intr-o singura viata. Asta am facut doua zile, cu ochii nedezlipiti din carte, ca o senila fericita ascunsa sub duna de puf pina luni dimineata.