Nu am înțeles niciodată ce mecanisme interne pot face un pasager să se ridice și să stea la poarta de îmbarcare a unei curse aeriene înainte de deschiderea ei. Desigur, aș putea să-i găsesc o serie de scuze, dar cine poate ști adevărul? În ce mă privește, îl suspectez de următoarele:
– e într-o constantă goană prin viață și singurul moment în care poate sta locului e când se află la o coadă interminabilă care se mișcă cu viteza personalului Bârnova-Iași ce trebuia tras pe linie moartă de pe vremea răposatului;
– nu a aflat un detaliu minor: avionul va decola indiferent dacă ești al zecelea sau ultimul pasager care și-a cumpărat bilet;
– poate vrea să convingă însoțitorii de zbor de la îmbarcare să urgenteze zborul cu, să spunem, vreo 10 minute.
Adevărul este că până acum nu am auzit vreodată o poveste realmente bună care să fi început așa: am ajuns odată la timp și apoi chestia asta extraordinară s-a întâmplat.
De obicei ajung la ghișeul de check-in cu câteva minute înainte ca acesta să se închidă, după ce toți pasagerii lipsă, somnoroși sau pierduți în trafic au fost chemați de cel puțin trei ori, fugind și rugându-mă tuturor zeilor să nu fi uitat vreun document acasă, încărcătorul iPhone-ului sau unicul card bancar cu sold pozitiv (evident că nu am încărcător extern, un card de rezervă sau orice altceva care să țină de domeniul prudenței sau de un călător care acționează cu băgare de seamă și își ia măsuri de precauție pentru evitarea oricărei neplăceri la drum lung). Mai pe scurt: sunt mereu în întârziere.
În urmă cu câțiva ani luam un zbor spre România din sudul Turciei, aproape de granița cu Siria, din Kahramanmaraș, cu o escală de 12 ore în Istanbul. Știu, nepractic, dar participasem la un stagiu de voluntariat cultural care m-a purtat prin tot ce înseamnă bucătăria otomană, prin toate cofetăriile și ceainăriile posibile, bucurându-mă de ospitalitatea unui popor de care m-am îndrăgostit iremediabil. Era un schimb echitabil.
Odată ajunși la aeroportul internațional Istanbul Atatürk, colegii mei s-au făcut dispăruți în toate cele patru zări, iar eu am decis să dorm puțin, cu întreruperi pentru scurte sesiuni de degustare a fiecărui tip de rahat turcesc disponibil la duty-free-uri. În cele din urmă, obosită și sătulă, m-am retras aproape de poarta de îmbarcare spre București, mi-am pus pe ochi masca de somn și am adormit subit.
Zborul era programat pentru ora 18.10, iar poarta se închidea la 18.00. O inspirație divină m-a făcut să mă trezesc la 17.50, mi-am privit lenevoasă ceasul și am decretat plină de încredere: bine că mai am 10 minute să mă spăl pe față și să-mi strâng catrafusele înșirate pe două bănci, folosite drept pat. Cu 2 minute înainte de ora 18.00 ajung odihnită la poarta de îmbarcare. Doi agenți numărau tichetele de bord, nici un alt pasager nu mai era la rând, iar eu le prezint conștiincios pașaportul și biletul de rigoare. Ne pare rău, ați pierdut zborul, poarta tocmai s-a închis. Simt cum sângele îmi părăsește cutia craniană, dar silueta zveltă a Airbusului A330-203 parcat fix în fața ochilor mei îmi da speranțe. „Doamnă, dar văd avionul, încă nu a decolat, mai sunt 10 minute până atunci.“
Nu funcționează. Trebuie să scot artileria grea.
Îmi aduc aminte de un card pe care îl primisem în urma completării unei fișe GDPR și îl scot la înaintare: „Priviți, fac parte din elita celor care zboară frecvent, am și această bucată dreptunghiulară de plastic care să o dovedească“.
Nu, nu merge nici asta.
Ochii mi se umplu de lacrimi și mă gândesc cu disperare cum sunt la o oră de București, dar probabil voi rămâne aici peste noapte, până când următorul zbor va putea să mă ducă în sfârșit acasă. Nu mai menționez costurile.
În momentul în care nu mai am nici o speranță lucrurile iau mereu o turnură. Favorabilă, norocoasă, magică. Nu știu de ce și nu știu cum, dar unul dintre cei doi Cerberi de neînduplecat ia un walkie-talkie și pune o întrebare: s-a tras scara mobilă de la gura avionului? „Încă nu“, răspunde vocea lui Dumnezeu și simt cum fiecare mușchi din corp mi se destinde, pe când ușa de sticlă dintre aici și dincolo începe să se deschidă. „Ați avut noroc de data asta“, îmi spune agentul și mă invită să o iau cu pas alert către pasarela de îmbarcare.
Intru în fugă, victorioasă, iar colegii mei aplaudă și își ascund grijile și temerile. „Te-am căutat peste tot, i-am rugat să te cheme prin stație, am încercat să oprim zborul, unde ai fost?“, mă întreabă în cor, dar nu mai am suflu să le relatez toată istoria și iau loc pe scaunul meu, îmi cuplez centura și sărbătoresc tacit încă o victorie a imprevizibilului în fața catastrofelor inerente ale cotidianului cu care ne-am obișnuit.
Aș face lucrurile diferit? Cu siguranță! Mi-aș seta alarma la un volum mai ridicat și aș ajunge cu 5 minute mai devreme.
Aș sta trează 12 ore, gravitând în jurul porții, de frică să nu pierd zborul? Cu siguranță, nu. Pentru că de cele mai multe ori întârzii voit, de dragul rămasului în locul în care sunt. Cu omul care își ia rămas bun și de care nu vreau să mă despart, în somnul adânc care îmi lipsește atât de mult pe drum, prin parcul din marginea orașului unde nu mă voi mai plimba prea curând, în tăcerea și liniștea propriei minți înainte de furtună. Când nu voi mai avea nici o scuză, am să mă declar Președinta Clubului Întârziaților Profesioniști, cei care întârzie din principiu.
Punctualitatea e hoțul timpului. Nu arunca primul piatra. A zis-o Oscar Wilde. Nu fac decât să mă supun.