Decretat de mai multe publicații drept albumul blues-rock al anului, Peace, Love & Loud Guitars (2018, Up 2 Zero) mi-a lovit urechile de ascultător neinformat așa cum puține altele au reușit.
Nu știam nimic despre titular, mea culpa!, iar numele Anthony Gomes mi-a trimis gândul de start la un tip de prin California, pasămite înrădăcinat în Mexicul de dincolo de Tijuana. Greșeala nu se explică prin asemănarea numelui cu (Lance) Lopez, texanul care cântă într-un stil apropiat. Să fie o eroare de percepție sau o confuzie cauzată de lecțiile prost făcute? Aș îndrăzni să mă scuz, invocând abundența de muzică și limita de timp, ceea ce și este adevărat. Dar când auzi cum cântă unul dintre acești contemporani, aproape că n-ai cum să-ți motivezi ignoranța. Există un chitarist bun și tu n-ai aflat de el? E numai vina ta!
Cine spunea că bluesul e ceva specific afro-american, tăvălit prin praful câmpurilor de bumbac și mâzga cartierelor rău famate din metropole reci și insensibile? Gomes s-a născut în 1970, în Toronto, dintr-un tată portughez și o mamă canadiancă, de obârșie franceză. În paralel cu învățarea chitării, pentru care avea talent înnăscut, băiatul a absolvit Universitatea din orașul natal, unde a și câștigat un premiu pentru studii aprofundate de istorie a culturii, strânse într-o carte cu titlul The Black and White of Blues (2014), la fel de apreciată ca și muzica sa. Asta îmi amintește de alt bluesman cu studii universitare, Alan „Blind Owl“ Wilson, liderul legendarei trupe Canned Heat, mort la 27 de ani, înaintea altor doi morți mult mai celebri, Janis și Jimi. Diferența evidentă între Wilson și Gomes pune în discuție problema genului blues, așa cum e practicat de albii din America. Asistăm oare la evoluție sau la degradare? Vocea delicată, în falsetto natural, a lui Alan este departe de timbrul lui Anthony, ca al unui tenor ce fumează țigară după țigară și bea de stinge numai tării de proveniență dubioasă. Îi lipsește lui Gomes și finețea atacului chitaristic, proprie lui Wilson, dar compensează prin dinamica impecabilă. Toate aceste amănunte nu impietează asupra felului în care amândoi cântă, cu elocvență și putere de sugestie rare.
Student conștiincios, Gomes nu s-a limitat la teorie, ci a coborât spre orașele în care bluesul se consumă noapte de noapte, cu paharul sau cu liniuța, Chicago și Nashville. A cântat în saloane și spelunci, în metrou și la petreceri, la posturi de radio și-n camere închiriate, unde se petreceau și chestii mai puțin onorabile. A scos primul disc în 1997, Primary Colors, apoi Blues in Technicolor. Titlurile, ca și textele, arată un tip atent la ce se petrece în jur, în imediat, cu oarecare timiditate, totuși, pesemne datorată statutului de outsider. Care statut nu-i deloc rușinos ori de ascuns: toți marii bluesmani au fost la vremea lor niște outsiders, fie că erau negri sau albi. Au urmat alte discuri, nici unul la vreo firmă consacrată, fapt ce l-a determinat pe Gomes să-și facă propria casă de editare. A înființat și o fundație pentru victimele discriminării, ale cancerului, dar și pentru sprijinirea soldaților întorși din războaie cu probleme de readaptare.
Discul recent debutează cu o invocație adresată lui B.B. King, în ceruri, un blues de-o frumusețe robustă, ca un cal tânăr scăpat din grajd. Abilitatea lui Gomes de a scrie cântece nu se dezminte nici acum, iar reverența către B.B. King e completată de profesiunea de credință închinată lui Robert Johnson, Stealin’ from the Devil. Reverențe se mai aud, ici-colo, către ZZ Top, AD/DC și Led Zeppelin. Fără a exagera în trimiteri facile, discul își merită caratele. Și Gomes, desigur!