Pe la sfârșitul anului trecut doamna Ecaterina Andronescu, proaspăt numită în funcția de ministru al Educației, a declarat că plagiatul e o problemă minoră a învățământului românesc.
Una care face mult rău, dar totuși minoră. Vorbele ei au stârnit o oarecare revoltă, atâta câtă se mai poate stârni într-o societate tot mai apatică și care numai de plagiate nu are chef. Numai că de data asta noua ministră a Educației știe ce spune: doar a mai condus acest minister (de încă trei ori, pare-mi-se) și a contribuit după puterile ei la reforma reformei învățământului românesc, adică la ceea ce a fost numit – nu fără justificare – marea bulibășeală din educație.
Da, plagiatul e o problemă minoră a învățământului de la noi. E un fel de tuberculoză instalată într-un corp deja devastat de un cancer galopant. Plagiatul-tuberculoză e, de altfel, boală lungă: doar nu-și imaginează cineva că e un fenomen recent! Se plagia și se copia serios și înainte de 1989, se plagiau lucrări de licență și teze de doctorat, iar despre doctoratele în socialism științific, economie politică și istorie a Republicii Socialiste, cârpeli grosolane de citate din Nicolae Ceaușescu și informații false, culese din publicațiile epocii, nici n-are rost să mai vorbim. Doar că înainte de 1989 plagiatele erau ceva mai greu de reperat (căutările în bazele de date informatice nici nu intră în discuție), erau mai puțin numeroase și nu nășteau scandaluri publice. Însă metode existau destule – numai resurse să fi avut. De exemplu, ca să plagiezi de la obraz (și fără prea mari riscuri) o teză de licență sau de doctorat era de ajuns să scotocești prin arhivele bibliotecilor universitare și să găsești – să zicem – o teză susținută cu brio în urmă cu vreo douăzeci de ani, de care toată lumea va fi uitat. O preluai, adăugai câteva surse bibliografice de dată mai recentă, ca să nu bată la ochi că studiul „tău“ din 1980 se oprea la cele mai recente cercetări ori cele mai revoluționare descoperiri din 1960, și lucrarea era gata. Asta cu condiția să ai acces la arhivele uneia din cele câteva universități existente pe atunci. Dar pentru un spirit întreprinzător și motivat asta nu era o problemă.
Evident că totul se desfășura la o scară mai redusă și, probabil, în niște cercuri cvasi-închise. Abia după 1989 munca de plagiat s-a simplificat – și s-a democratizat –, numărul licențiaților și doctorilor în diverse științe și arte a explodat, iar tezele lor au năpădit bibliotecile universitare. Însă nu proliferarea plagiatului poartă vina pentru starea dezastruoasă a învățământului de la noi. El e doar consecința unei stări de lucruri existente de multă vreme – boală lungă, cum ziceam mai sus. Nimeni nu plagiază de amorul artei, așa cum nimeni (sau aproape nimeni) nu falsifică tablouri doar ca hobby. Plagiatorul vrea să obțină o diplomă oarecare, să-și aroge un merit pe nedrept, și de obicei reușește. Însă reușita lui – cum ar fi obținerea unei poziții academice pe baza unui furt intelectual – nu ar fi posibilă fără alte fraude, fără trafic de influență, fără jocuri de culise bine calculate. Iar aici apar deja problemele mai mari, pe care doamna Andronescu și ceilalți miniștri ai Educației, responsabilii din minister sau din universități trebuiau să le rezolve – și-o puteau face cu ușurință, fiindcă pe cât de ușor e azi să plagiezi, pe atât de simplu e să descoperi un plagiat, mai ales unul rizibil, cum a fost mult mediatizata teză de doctorat a fostului premier Victor Ponta.
Pe de altă parte, reacțiile publice, mai ales cele venite din lumea academică în cazul plagiatului lui Victor Ponta (că de lumea politică nici nu are rost să vorbim), au arătat destul de clar care ar fi problemele mari ce se ascund în spatele uneia „minore“: educația subordonată agresiv zonei puterii, contraselecția, bulversarea scărilor valorice, complicitățile meschine, indiferența și apatia. Plagiatul e doar efectul unei politici educaționale haotice, șovăitoare și puternic viciate de interese particulare, iar morala e că nu există morală. Dacă doamna Andronescu nu poate găsi o soluție la această problemă minoră, e și fiindcă Domnia Sa face parte din problemă. Din cea majoră.