Traversăm o eră a reprezentării în care fotografiatul s-a democratizat viral, iar fiecare ne multiplicăm zilnic în selfie-uri care ne documentează viața. Camere performante la purtător, încorporate în smartphone-uri, aplicații precum Snapchat stimulează compulsiv colectarea vizuală a realității.
De la îndeletnicire banal-cotidiană la practică artistică, parcursul e lung și doar inițiații izbutesc să-l parcurgă. Documentară, de sport, publicitară, de modă, fotojurnalism, subacvatică, de război ori portretistică, arta fotografică s-a diversificat pe măsură ce a câștigat în popularitate. Când vine vorba despre teatru, ea e una din modalitățile de-a așeza în peren o creație definită prin imediat și perisabil. Cum supraviețuiește o operă limitărilor ei temporale? Prin acumulări emoționale în suporturi ale memoriei noastre afective. Prin povești vizuale de imagini foto sau video.
Sunt un fan declarat al fotografiei de teatru, formă specială de artă care înseamnă nu doar știință optică și aparatură adecvată, deși nici acestea nu sunt de ignorat, ci și, ori mai ales, talentul de a prinde în serii de imagini fabulosul trecător al spectacolului. Rezultatele sunt tablouri la care te poți întoarce de câte ori vrei, ca să te bucuri de frumusețe, să reanimi episoadele imortalizate.
Fotografia de teatru e un gen pe care doar cei îndrăgostiți de arta vie reușesc s-o îmblânzească. Fie că sesiunile sunt realizate la repetiții sau în timpul reprezentației, obligatoriu prin reveniri, în „cutia cu iluzii“ e diferit decât într-un studio. În atelier, amenajarea scenografică e un mediu stabil.
În scenă, subiecții sunt în continuă mișcare, lumina variază de la o secundă la alta și cel mai adesea e scăzută, insuficientă după standardele foto, decorul complică centrii de focalizare, intervine plasarea în raport cu rampa. Buna cunoaștere a spectacolului, a regulilor de ecleraj scenic, puterea de anticipare constituie taine ale unei posibile reușite.
Artiștii înregistrează prin obiectivul cu lentilă sute, mii de imagini în cascadă din care selectează doar câteva, pe acelea care încapsulează spectacolul și devin parte a memoriei lui concrete. Că sunt de studiu, publicitare sau își propun să arhiveze, imaginile capturează efemerul, îl transportă în timp, îl fac nemuritor. Expresie de nișă, fotografiatul e despre privire, la fel ca teatrul, e o extensie a ei. Despre a vedea, a reda și a înțelege un univers unde nu mai există protagoniști și personaje de sprijin, în care în vizor e ficțiunea de la rampă.
Rezultatele trebuie să fie în adecvare cu spectacolul
Istoria recentă a domeniului consemnează artiști care-au lucrat cu mari regizori, urmărindu-i ani la rând, memorând creații în adevărate mini-istorii vizuale: Luigi Ciminaghi pe Giorgio Strehler, la Piccolo Teatro din Milano, vreme de 37 de ani; Martine Frank a fost fotograful oficial al lui Arianne Mnouchkine la Théâtre du Soleil de lângă Paris, reflectându-i creațiile timp de 48 de sezoane; Joan Marcus, pentru legendarul Broadway, peste trei decenii.
Legată fundamental de clipă și de amintire, fotografia sporește imagistic jocul de identități care e teatrul. Permițându-i, în ciuda definiției sale fundamentale de a aparține unui loc și unui timp, să circule peste granițe temporale și geografice îmbarcat într-un vehicul de pixeli.
Fotograful specializat în imortalizarea clipei teatrale mai are de respectat o regulă de aur. Rezultatele trebuie să fie în adecvare cu spectacolul, să așeze în nemișcarea fotografiei frânturi din spiritul lui. Forme ale reamintirii, fotografiile devin în timp una dintre modalitățile de a „vorbi“ despre creații ce-au părăsit afișul, ieșind din zona de interes a publicului.
Poposind în expoziții ori în albume, imaginile vor vorbi în viitor despre un trecut pe care îl conservă. Jocul cu temporalitatea e fondator, fotografia e o punte materială între minunea trecută și minunea prezentă. Ca parte a echipei de spectacol, fotograful se hrănește artistic din raportul de dependență cu arta vizuală în mișcare care e teatrul.
Lumea scenei e în continuă entropie
Retenția dinamicii e treaba curentă a artistului fotograf care o surprinde secvențial, în rame de fidelitate. Fotografii experimentați se lasă provocați de plurifocalitatea centrelor de interes din tablourile scenice, capturând secvențe ale unei arte care lucrează cu întruchipări și amăgiri. Fotografiile sunt microexpresii ale unei creații care are nevoie să fie depozitată în ungherele memoriei.
Puterea de reprezentare a fotografiei e egală cu imaginea scenică, îngăduie mai puțin subiectivismul fotografului, care intervine prin unghi, perspectivă și instinctul de a declanșa oportun mecanismul tehnic. Mediul fotografic presupune în cote imprecis de stabilit, dar în balans, și meșteșug și artă. Valoarea ei estetică se adaugă aceleia a spectacolului.
Mihaela Marin, Adi Bulboacă, Maria Ștefănescu, Florin Ghioca, Nicu Cherciu, Oana Stoian sunt câțiva dintre fotografii atrași de luminile rampei la noi. Cunoscători ai canonului de gen, transformă plăcerea de-a surprinde realitatea și a o înrăma fotografic într-o artă despre cum privim înspre cutia cu iluzii.
Lumea scenei e în continuă entropie, acțiunea e una dintre însușirile care-o structurează. Transferarea ei în cadre fotografice e o misiune complicată, rezervată exclusiv celor hărăziți să construiască o punte între arte conexe.
FOTO: Adi Bulboacă