Să fie plagiatul o problemă minoră a învățământului de la noi, așa cum declara în decembrie 2018 doamna ministră Ecaterina Andronescu? Așa o fi.
Învățământul românesc e infestat de probleme din astea minore, care, luate laolaltă, înseamnă un dezastru major, ca la o construcția care se fisurează încet-încet: fiecare crăpătură în parte n-ar însemna mare lucru, dar toate laolaltă duc inevitabil la prăbușire. Mai ales când construcția e ridicată pe un teren instabil, cum este astăzi România. De aceea, dacă ar fi să identific o problemă majoră a învățământului nostru, aș numi una mai puțin vizibilă, pădurea pe care n-o vedem din cauza copacilor.
Adică faptul că în România contemporană învățământul nici măcar nu mai contează.
Învățământul s-a degradat pentru că educația în sine și-a pierdut relevanța. Una dintre finalitățile educației a fost dintotdeauna ascensiunea socială și profesională. Înveți pentru a realiza ceva, pentru a „te realiza“, pentru a accede la un nivel de trai superior și într-un cerc social de prestigiu. Numai că societatea românească de azi e ierarhizată primitiv, cu clase și cercuri (și clanuri) relativ închise, în care accesul la nivelele superioare se face greu și, indiferent de domeniu, nu ține atât de competența și pregătirea profesională, cât de relațiile cu lumea în care vrei să pătrunzi. Politica e, probabil, zona cea mai vizibilă a acestei realități, deși nici în alte părți lucrurile nu stau mult diferit.
Când mă gândesc la asta, îmi amintesc iarăși ce mi-a povestit odinioară un prieten, absolvent de Politehnică de la începutul anilor ’90, despre un coleg de-al lui implicat devreme în politică. Colegul respectiv, un student relativ mediocru, s-a înscris în FSN și a început să „activeze“ politic. La început lipea afișe, organiza întâlniri în facultate, asista, ajuta, participa – făcea tot ce face un politician aspirant. Apoi a venit absolvirea, prietenul meu l-a pierdut din vedere pe colegul fesenist și l-a revăzut abia peste vreo cinci-șase ani, la televizor, unde dădea declarații din postura de secretar de stat într-un minister – ce-i drept, unul legat de competențele lui tehnice. În acea perioadă mulți absolvenți de facultăți tehnice erau șomeri sau lucrau ca profesori suplinitori, agenți de vânzări, de asigurări – numai să găsească o slujbă acceptabilă. Mulți au găsit-o în Statele Unite sau în Canada. Așadar, colegul politician, oricât de mediocru va fi fost ca student, avusese intuiții bune.
Iar acelea încă au fost vremuri aurite. Studenții de la începutul anilor ’90, inclusiv cei mediocri, ajungeau acolo în urma unui proces de selecție destul de dur, concurând pe un număr limitat de locuri la un număr foarte limitat de facultăți. Chiar și așa-numiții studenți mediocri susțineau niște examene de admitere dure, de care treceau doar 10-20% dintre candidați. Și, firesc, statutul câștigat ca absolvent îți oferea șansa ascensiunii sociale și a realizării profesionale – cât timp nu intervenea politica restrictivă a regimului comunist, dar asta e altă discuție.
Acum logica procesului s-a inversat: dacă reușești să te apropii de cercurile puterii, fie și la periferia județeană sau locală, ascensiunea socială îți e asigurată. Pregătirea profesională e din ce în ce mai irelevantă și, atunci când ea trebuie validată cumva formal, se găsesc metode de atestare. Nu altul e rostul nenumăratelor facultăți particulare numite sugestiv „fabrici de diplome“: acoperă cu o hârtie fără acoperire în realitate o necesitate birocratică. Același lucru e valabil cam peste tot, în proporții și în maniere diferite. Educația – și mai ales educația superioară – și-a pierdut finalitatea esențială și, odată cu ea, relevanța. Exemple se găsesc doldora, de la șefa guvernului României, ridiculizată pe bună dreptate, deși zadarnic, pentru gafele ei, până la mărunții șefi locali, cu diplome universitare scoase Dumnezeu știe cum, „pentru că se cer la CV“, și cu pregătire profesională de țuțeri.
De aici vin și prestigiul scăzut al învățământului, perceput – și devenit – aproape inutil, și calitatea redusă a sistemului educațional. La bursa valorilor cota lui a scăzut spre zero: se cumpără și se vinde ieftin. Mai are un pas până să devină inutil.