Daca incerc sa ma refugiez pe Animal Planet, dau peste acel serial trist despre politia animalelor. Cui ii place sa vada animale batute, bolnave, costelive? Poate doar celor care le chinuie.
Peste tot nu gasesc decit dezastre in aer, pe uscat, in timp si in spatiu, in lumea noastra si in cealalta, plus seriale despre istoria armelor. M-am cam saturat de aceasta exhibare a mortii si a ororilor. Voi incepe in curind sa spun ca nu-mi plac decit comediile, ceea ce ar fi si mai trist. Dar de curind am vazut la HBO Regatul cerului/Kingdom of Heaven si, chiar daca nu am ris, am considerat ca mi-au ajutat cu ceva umorile imbolnavite de spectacolul prost al mortii. Pentru ca moartea, ar trebui sa credem de la televizor, e odioasa si trebuie combatuta. Ea nu mai vine ca un sfirsit firesc si natural al unui ciclu (care e un inceput, se pare, al altuia), ci ca o catastrofa provocata mai ales de alti oameni. Nu neg ca se intimpla si asa, dar nu inteleg ce vrea televiziunea de la noi. Am vazut in filmul lui Ridley Scott, de pilda, ca unii oameni mai au, fie si intr-un film, constiinta faptului ca moartea lor nu inseamna mare lucru pe linga niste principii, niste ginduri, idei la care tin si de care se agata ca sa nu-i ia vintul. Sau ca, desi viata lor e amenintata de ceea ce se cheama un dusman, ei descopera impreuna cu acesta un cod al onoarei, ceea ce face ca viata lor sa se termine, daca e sa fie, in ecuatia corecta a destinului. (Imaginea filmului e foarte importanta pentru ca luptele si, mai ales, spectacolul armatelor care asteapta ca cei doi comandanti sa negocieze impun caligrafia unui cod al onoarei ce include neaparat si intelegerea, adica respectarea adversarului.)
Eroul lui Ridley Scott nu zimbeste mai deloc
Intimplarea face sa citesc acum Calea samuraiului astazi de Yukio Mishima (Humanitas), in care descopar lucruri de o limpezime uimitoare, mai ales pentru viata de azi. De pilda, pe linga fraza care a fost exploatata in timpul razboiului – „Am descoperit ca destinul samuraiului e moartea. Intr-o situatie pe viata si pe moarte, actioneaza simplu alegind pe loc moartea” –, v-as mai impartasi ca „exista o cale mai inalta decit a dreptatii, dar nu e usor sa o descoperi si pretinde o intelepciune profunda”, sau ca „cea mai mica imperfectiune in vorbele si comportamentul cuiva cauzeaza prabusirea intregii sale filosofii de viata”. De aceea, Bailan de Ibelin, eroul lui Ridley Scott, nu zimbeste mai deloc, dar inainteaza fara a face compromisuri, fara a se tine cu dintii de viata si fara a se teme de ea. Cruciada si descoperirea Ierusalimului tin de mintuirea lui personala in masura in care il leaga de ceilalti, dezlegindu-l de propria-i moarte. Mi s-a parut ca descopar in filmul lui Ridley Scott mai multe lucruri disponibile, de obicei, intr-un epic. Si ca ele ies cumva din adinc, mai ales dupa ce filmul s-a terminat. Sper sa nu ma fi inselat.