Emoțiile, teama de eșec, tensiunea, nevoia de sprijin exterior, uneori magic, au făcut din scenă un mediu prielnic superstițiilor. Poate doar în sport să existe mai multe. Unele au urcat la rampă din mentalul colectiv, precum aceea că oglinzile aduc ghinion.
Convingerea populară că, dacă se sparg, urmează șapte ani de ghinion a devenit și cauză de spaime teatrale. Superstițiile sunt seducătoare prin haloul de miraculos întreținut, iar artiștii flirtează cu ele, dar pot fi rapid demontate prin recurs la demonstrații logice. Fiecare asemenea teamă irațională e sedimentată în timp și alimentează dorința umană de a crede în protecție fantastică și soluții uimitoare. Numai că, la o analiză atentă, se întrevăd starturile lipsei de rezonabil. Un dram de adevăr există în temerea privind oglinzile, dar nu e deloc obscur: reflectă lumina și fac dificile manevrele de ecleraj, motiv pentru care sunt evitate. În plus, sunt fragile, se deteriorează ușor, ceea ce le face delicate în manipulare și depozitare.
Simbolizări ale dorinței de a obține gloria cu orice chip, superstițiile teatrale au justificări convenționale. Tot ghinion e și dacă aduci la rampă pene de păun, bani și bijuterii adevărate. Chipurile, deoarece redau cromatic ochiul magic, penele de păun ar provoca lapsusuri. N-o fac de la sine: furați de frumusețea penajului, actorii pot deveni neatenți și rata mai ușor o replică sau o intrare. Cât despre recuzita reprezentată de bani și bijuterii, secretul revelat trebuie să vină din tentația de-a fi furate. De niște tinichele nu se atinge nimeni!
O concepție simpatică lansează rețeta miraculoasă de memorare a rolurilor: actorii se vor obișnui mai bine cu textul dacă își pun foile sub pernă și dorm așa cu ele. Osmoza sperată nu se va petrece niciodată, singura rezolvare e lucrul serios pe partitură.
Intențiile ficțiunilor dramatice nu-s ușor de drapat în sentimente de artiștii care se pregătesc enorm pentru seara premierei și succesul la care aspiră.
Pentru mulți, o repetiție generală slabă e garanția că premiera va avea priză. Fără a fi normă, în anumite situații lucrurile așa se petrec. Dar nu datorită vreunei minuni, ci pentru că întreaga echipă se mobilizează, iar la prima prezentare în fața publicului va da tot ce poate.
Să nu porți bleu în scenă
Din aceleași temeiuri de curbă a eforturilor, reprezentația care urmează premierei e, ca regulă, mai puțin reușită. După izbânda inițială, mobilizarea coboară sensibil, nu mai urcă la aceeași cotă, apoi se așază în firescul său.
Să nu porți bleu în scenă, că va fi de rău, e o superstiție cu îndelungată istorie. Justificarea ei e însă de natură comercială: în trecut, când pigmenții erau organici, albastrul costa cel mai mult. E atât de simplu!
Și tot din trecut se trage o altă spaimă. Pe vremea când iluminatul scenei se făcea cu lumânări, focul era un dușman înverșunat al teatrului. De aceea, se considera aducătoare de nenoroc aprinderea a trei lumânări într-un spectacol. Nu e nimic tainic nici aici. Pur și simplu, cu cât erau mai multe, cu atât erau mai dificil de urmărit, iar consecințele puteau fi dezastruoase. Multe așezăminte s-au făcut scrum din cauze ca aceasta.
În privința luminii din teatru, creatorii care cred în eresuri sunt fermi convinși că seara, după ce toți pleacă acasă, o lumină de serviciu trebuie să rămână aprinsă în scenă. E pentru fantoma teatrului, pentru spiritele artiștilor trecuți în neființă. Pasiunea pentru profesie îi face pe foarte mulți să nu se retragă decât atunci când dispar și fizic din lumea terestră. Convingerea, altfel frumoasă, că actorii adevărați nu se despart niciodată de scenă, a virat în ideea neîntemeiată științific că mulți dintre cei trecuți în neființă revin noaptea la vechiul loc de muncă. Și au nevoie de o lumină. De fapt, lumina de serviciu e bună în principal pentru a evita accidentele. De aceea rămâne aprinsă.
Teatrul dirijează sensibilitatea publicului și îi mobilizează imaginația, iar fanii fac la rândul lor gesturi teatrale pentru a răsplăti talentele originale. Aplauzele sunt completate prin buchete de flori a căror frumusețe e direct proporțională cu admirația. Un buchet de flori oferit la finalul unei reprezentații e un gest de răsplată a creației care ne-a umplut sufletul de bucurie. Pentru breaslă, a da flori înainte de spectacol e expresia neșansei, un semn prevestitor al eșecului, deci trebuie categoric evitat. Nu înainte, ci după, ține de un firesc ce n-are de-a face cu norocul. E pragmatic: unde să pună artistul florile? Iar a-l căuta la cabine, înainte de ridicarea cortinei, îi afectează concentrarea, îl poate scoate din rol.
Nu fluierați în culise!
Să nu fluieri în culise e regulă de aur, respectată cu sfințenie. Odinioară, când manevrele tehnice erau manuale, manipulatorii de decor comunicau între ei prin scurte fluierături, semnalându-și unii altora ce anume au de făcut, conform unui cod prestabilit. Orice fluierat în plus ar fi condus la manevre nedorite și la evenimente neprevăzute. Deci, nu fluierați în culise! Și nu uitați să ieșiți din scenă fix pe unde ați intrat și, mai ales, să pășiți mereu cu dreptul!
Epitomul îl reprezintă, neîndoielnic, Macbeth al lui Shakespeare. Artiștii foarte superstițioși nici măcar nu-i rostesc numele, zicând The Scottish Play, de teama de a nu invoca maleficul. Dacă din neatenție le scapă totuși, există un antidot: rostesc repede o replică din Cei doi gentlemeni din Verona sau din Visul unei nopți de vară.
O explicație există și nu are legătură cu seria de cruzimi descrise de piesă. Unii susțin că actorul care l-a jucat pe Macbeth în premieră absolută ar fi avut un sfârșit tragic și că Shakespeare însuși, singurul care știa rolul, ar fi trebuit să intre-n scenă și să-i țină locul. Alții opinează că nu-i decât o strategie întreținută cu bună știință pentru a menține vie atenția asupra lui Shakespeare.
Chiar și așa, mulți actori, și nu doar britanici, sunt atât de convinși de dramele care-i pândesc, încât evită numele. Iar dacă sunt într-un teatru și fără să vrea zic Macbeth, pentru a nu abate nenorocirile asupra lor, părăsesc degrabă incinta, se învârt de trei ori, scuipă, și reintră liniștiți în lumea teatrului care vinde ficțiuni și amăgiri.