Parafraza din titlu mi-a venit aproape fără să-mi dau seama, în timp ce priveam leneș un concert ținut acum vreo 12 ani într-o sală de spectacol tipică orașelor damnate și pus în circulație deunăzi de Rock Fuel Media & E-A-R Music: Heart – Live in Atlantic City (2018).
Filmat și televizat în cadrul unei emisiuni cu denumirea Decades Rock Live, evenimentul beneficia de prezența mai multor artiști, încă pe val unii, alții deja uitați. Gazde fiind Heart, era normal ca invitații să cânte piese de-ale trupei care și-a câștigat notorietatea și locul în Rock’n’Roll Hall of Fame prin munca, inspirația, stăruința, talentul, dăruirea necondiționată, umorul, frumusețea și onestitatea celor două surori, Annie și Nancy Wilson, fetele unui căpitan din marina militară a SUA.
Am frunzărit biografia trupei, implicit a celor două femei care se pot mândri cu statutul de staruri rock, obținut fără să se preteze la compromisuri muzicale și fără să piardă sprijinul generațiilor de fani, succedate de prin 1976 încoace. Muzica Heart are consistență, nu dintr-aceea complicată, proprie numelor de referință, ci mai simplă, ușor digerabilă, pe gustul rockerimii puse pe trăit viața așa cum este. Fiindcă viața e una singură și, dacă nu poți să (ți-)o schimbi, măcar să o trăiești fără regrete – iată „principiul“ multora, cu care ești sau nu de acord, însă nu-i poți combate, când alegerile lor nu te afectează.
Piesa care m-a făcut să nu uit vreodată trupa Heart, deși nu i-am urmărit îndeaproape existența, se numește Barracuda și deschide albumul Little Queen (1977, Portrait Rec.). Am ținut cândva în mână un exemplar pe vinil, autentic american, după care oftez de când știu mai multe despre calitatea plăcilor imprimate acolo. Mi se oferise gratuit, dar nu l-am păstrat, pentru că restul pieselor nu se potriveau cu gusturile mele din acel nefast 1984. Tipică pentru hard-rock, Barracuda farmecă și azi prin energia sinceră și prin felul cum, la fiecare minut aproape, ritmul se rupe, iar stopul se prelungește într-un fel de reverberație. Și nu pot uita verile 1977 și 1978, când piesa era hit și pe litoralul românesc, delectând în egală măsură marinari militari chinuiți, ca mine, și studente, nu doar la Filosofie, care-și împlineau fanteziile erotice pe tunuri. Un deceniu mai târziu, prin 1987-1988, îmi venea greu să accept cotitura făcută de trupă spre curentul Adult Oriented Rock. Nu pricepeam (și nu cunoșteam, desigur!) meandrele showbizului; dar puteam să admit, la o petrecere, că piesa Alone, de pe discul Bad Animals (1987), merge în orice anturaj, chiar dacă seamănă cu destule altele, numite generic „balade rock“.
Apropo de asemănări. Există una între rifful principal, care stabilește tema în Barracuda, și un riff din This Flight Tonight, piesa grupului Nazareth. Dezvoltând o teorie despre posibilitatea furtișagului și așteptându-se, probabil, la ceva răsplată în dormitor (trupele fiind împreună în turneu), chitaristul Manny Charlton capătă replica lui Annie: „N-am furat-o de la voi, am furat-o de la Led Zeppelin, din Achilles Last Stand“. „Oh, scuze, fetelor!“, atât a putut să mai zică amețitul englez, pasibil chiar el de-o acuzație de „împrumut riffologic“, deși bucata de succes a grupului său îi aparținea lui Joni Mitchell și era preluată legal.
Concertul din 2006 mi-a revelat și un aspect greu de văzut în urmă cu, să zic, vreo 10 ani. Anume: muzica Heart este elegantă și vivace la atâta vreme de când a fost compusă și cântată prima oară. Constatarea survine din paralela inevitabilă cu făcătura cucurigăită de invitații Alice in Chains ori cu gesticulația de terorist prins cu mâța-n sac a lui Dave Navarro. Și nu mă miră: spui Heart, spui totul despre sentimente!