O cutie cu trei CD-uri mi-a readus în memorie traiectoria unui rocker care a trăit numai (și aproape că a și murit) pentru muzică: Shout – The Essential Alex Harvey (2018, Spectrum/ Vertigo).
Născut pe 5 februarie 1935 în Glasgow, a decedat pe 4 februarie 1982, în Zeebruggen, Belgia. Diagnostic: infarct. Se afla în turneu, ca de obicei, refuzând să creadă că zilele sale de glorie au trecut, deși era conștient de asta încă de când se proclamase „the last of the teenage idols“, cum sună titlul ultimei piese de pe albumul Next din 1973.
Pentru un om total devotat muzicii, așa cum a fost Alex Harvey, anii în care vedea cum alții, mai tineri decât el și mai puțin talentați, obțin succesul, ba se și îmbogățesc, trebuie că vor fi însemnat un adevărat coșmar. Dar așa merge gustul popular, iar „cu vocea poporului nu poți să te pui“, cum zicea odată Clapton. Cariera lui Alex Harvey pare mereu în contratimp cu preferințele majorității, deși eforturile sale nu se deosebesc prea mult de ale contemporanilor mai norocoși. Spre finalul deceniului șase și mai mult de jumătate din cel următor, Harvey conducea Big Soul Band, cu care a și înregistrat două albume (primul în Hamburg, locul unde se coagula și se definitiva componența diferitelor trupe engleze – Beatles fiind exemplul exemplelor). Piesele imprimate pe discurile din anii 1960 sunt tributare genului atunci dominant în Anglia: rhythm-and-blues. Câteva figurează pe CD-ul nr. 1 din recentul box-set și dau o idee despre posibilitățile lui Harvey, posibil mai sărace decât în realitate, dat fiind că trupa se manifesta cu prisosință în concerte. Succesul lăsându-se așteptat, Harvey a intrat pentru cinci ani chitarist în ansamblul care acompania musicalul Hair, jucat neîntrerupt la Londra. A cochetat și cu jazzul, iar urmele activităților sale aparent diferite de rock se vor vedea în izbânzile deceniului opt. Compozițiile prin care s-a impus The Sensational Alex Harvey Band au desfășurarea unei suite de music-hall și inventivitatea improvizațiilor jazzistice, abundă în versuri ușor de înțeles și debordează de refrene cât se poate de cantabile, numai bune de fredonat pe stradă, la locul de muncă sau în baie, sub duș. Cu toate astea, piesele de top ale trupei n-au prins în mentalul colectiv precum ale altora și produc azi delicii doar nostalgicilor incurabili. Semnificativ, primul hit, Delilah, relua fastuos cântecul „de băiat mare“ al lui Tom Jones.
Mișcându-se permanent în vârtejul rockului și căutând formula potrivită pentru ce știa că poate să transmită publicului, la începutul anilor 1970 Alex Harvey i-a recrutat pe membrii trupei scoțiene Tear Gas, nimerind combinația câștigătoare cu Zal Cleminson, chitară, Chris Glenn, bas, și frații Hugh McKenna, claviaturi, Ted McKenna, tobe. Albumele au ieșit anual, tot mai bune. Framed, Next, The Impossible Dream, Penthouse Tape, Tomorrow Belongs to Me, Stories, Fourplay, Rock Drill, precum și un Live, consolidează discografia grupului care excela prin spectacole grandioase, ca niște numere bombastice de circ, puse dinamic în scenă și foarte apreciate de spectatorii vremii. Trebuie notat că, dincolo de unele concesii făcute modei, muzica publicată de Sensational Alex Harvey Band excelează prin structuri compoziționale inteligent elaborate, doldora de armonii superbe, aranjamente orchestrale impecabile și o neîntrecută melodicitate.
La fel ca multe trupe engleze din valul al doilea, și SAHB se înscria curentului elevat al rockului, deși păstra pentru fanii mai puțin pretențioși aparența unei găști dedate la rele. Nu-i de mirare că azi pare să fi trecut în debaraua vechiturilor adorate de excentrici. Lista reeditărilor de felul celei recente arată însă că nu-i deloc așa.