Exista biblioteci arse (de fapt ele nu mai exista) si biblioteci care au pierit sub ape (as fi vrut la o adica sa vad o astfel de biblioteca sub ape, nu din vreun instinct sadic de profanator de carti, ci doar intrucit asa imi inchipui eu sfirsitul lumii, ca o biblioteca uriasa si inecata). Exista biblioteci nascute din moft ori rasfat, si altele nascute din pasiune si reverenta fata de carti.
Exista biblioteci vanitoase si altele modeste. Exista biblioteci mincinoase si altele adevarate (ma joc acum, intrucit stiu sigur ca bibliotecile nu pot fi niciodata mincinoase, ci doar adevarate). Dar, oare, sint chiar atit de importante distinctia si variatele nuante intre biblioteci? In curind astfel de detalii nu vor mai conta nici cit negru sub unghie, pentru ca la orizont se anunta in avalansa si valvirtej ispitele electronice ale variatelor biblioteci functionind pe Internet. De buna seama si acestea sint tot biblioteci valabile, atita doar ca lipseste obiectul in sine, ca suport material. Senzatia mea este aceea ca bibliotecile virtuale nu sint decit niste pseudopode ale vechilor biblioteci canonice, pentru ca le lipseste ceva esential: epifania.
De-a lungul timpului, in situatii de restriste culturala, cartile au fost uneori distruse: nu oricum, ci violent si barbar. Arse, ciopirtite, smulse, impunse, impuscate ori chiar fecalizate. M-am intrebat, la un moment dat, de unde asemenea impulsuri salbatice, primitive, asupra unor obiecte de cult accesibile, la urma urmei, doar initiatilor ori celor cu un grad adecvat de civilizatie si educatie? Si m-am gindit la faptul probabil ca aceste obiecte de cunoastere care sint cartile sint percepute atit ca trupuri, cit si ca suflete. Ca trupuri, ele sint de aceea distruse barbar, asa cum este schingiuit un corp uman, iar ca suflete, prin respectivul act de distrugere, cartile sint de fapt diabolizate cu de-a sila.
Distrugerea lor s-ar dori, s-ar spune, un exorcism, atita timp cit distrugatorii de carti se proiecteaza a fi niste igienizatori si deratizatori. Pe linga acest fenomen reprobabil, datorat unor vremuri de restriste, exista, spre nenorocul nostru (autori si cititori), si un fenomen mai general de distrugere a cartilor: prin sublinieri grosolane si grobiene (care distrug pagina), prin indoiturile brutale ale hirtiei pentru a puncta un loc anume intr-o carte, prin sfirtecari hazardate din neglijenta si ignoranta. Or, aceste ravagii sint mai dureroase decit cele comise de incendiatorii si tortionarii de odinioara. Intrucit nimic nu este mai repugnant decit indiferenta fata de carti. Cei care ard, impusca ori fecalizeaza carti sint niste oameni bolnavi. Dar cei care le distrug incetul cu incetul, din ataraxie si indiferenta, sint cit se poate de normali. Din pacate.