...să fac ceea ce voi descrie mai jos, așa încât îmi asum vina dacă veți face la fel și n-o să vă placă.
De când cu serviciile online de răspândit muzică, a vrea să ții în mână suportul fizic al sunetului – LP, CD, casetă cu bandă magnetică sau minidisc – e un moft socotit de mulți desuet. Exclusiviștii își permit aparate de cea mai nouă generație, în ediții limitate sau rarități cu performanța garantată. Apreciez obstinația acestor oameni și, dacă am ocazia, nu refuz un whisky și-o degustare de amplificator cu gama de frecvență cuprinsă între 1 și 100.000 kHz. Iar când muzica se potrivește cu ambianța, ce altceva să-ți mai dorești dacă nu oprirea timpului pe loc? Lucru imposibil, chiar și-n visele nesăbuite. De unde îndemnul rockeristic „trăiește-ți clipa“, cu furunculele ei cu tot…
Știam de iminența unui nou album al lui John Mayall. A ieșit pe 22 februarie. Se numește Nobody Told Me (2019, Forty Below Records). Cât ar fi cineva de informat, nu cred că poate spune cu ușurință al câtelea LP este în discografia aproape nonagenarului muzician. John Mayall se confundă cu bluesul britanic, așa cum Regina Elisabeta a II-a se contopește cu istoria Regatului Unit de peste șase decenii. Trăind și în America de mai bine de-o jumătate de veac, Mayall a știut să culeagă din mentalitatea acelor ținuturi spuma drojdiei ce umflă aluatul bluesului, fără să-și secătuiască specificul englez. Nu și l-a pierdut nici în turnee prelungite, cu popasuri în toată lumea. (Acum este în Europa, peste două luni va fi în USA, în toamnă probabil în Australia ș.a.m.d.) O fi întruchipând, turnat în oțel de Sheffield, spiritul națiunii călite în atâtea războaie de cotropire și de apărare? Omul nu e însă chiar de fier, deși relațiile din cadrul grupului său pot justifica atributul. Acum vreo trei ani l-a concediat pe chitaristul Rocky Athas, fiindcă avionul cu care trebuia să ajungă la un spectacol întârziase din cauza unei furtuni. Anul trecut, Mayall și-a anulat concertele din cauza unei pneumonii, dar le-a reluat cum s-a înzdrăvenit puțin.
Și pentru prima dată în uluitoarea sa carieră, trupa este animată de o chitaristă cu părul roșu, voce asemănătoare cu a lui Janis Joplin, abilități instrumentale „furate“ de la Stevie Ray Vaughan și comportament de rugoasă extracție texană: Carolyn Wonderland. (Să notăm, în treacăt, că un album din cele vreo opt ale roșcatei se cheamă Alcohol & Salvation, și nu se numără printre cele mai bune.) Cum tot pierduse ritmul concertelor, Mayall a prins prilejul de a înregistra piesele noului disc, convocând și câțiva chitariști cu care nu mai colaborase: Todd Rundgren, Steven Van Zandt de la The E-Street Band, Alex Lifeson de la Rush, Joe Bonamassa și Larry McCray. Doar trei piese din zece sunt semnate de multivalentul John. Asta nu trădează vreo sărăcire a inspirației, pentru că Mayall a fost egal cu sine de la începuturi, știind când să aducă sporul altora și când să-și dea în petic, folosind el toate instrumentele (ca pe Blues Alone, de prin 1968).
Primind fișierele via internet, am ascultat de informare la difuzoarele PC-ului. Apoi, pentru că tot vegetam asediat de-o gripă tratată cu indiferență, ce-am făcut? Am cuplat la placa de sunet magnetofonul cu două canale Revox (mulțumesc, Dana Tapalagă!), fabricat prin anii 1970, și am tras albumul, la viteza de 19 ips, pe o bandă cadorisită de legendarul Sorin Dorneanu. Iar când am legat aparatul la un amplificator banal, cu boxe turn, vechi de vreo 12 ani, urechile mele au refuzat să creadă că e adevărat ce aud.
Încercați și dvs.!