Ușa pătrățoasă se deschide, lunecând greu pe balamale și etalându-și grosimea canelată, ca de navă spațială. Duzina de bărbați în costume întunecate și respectabile se oprește și câteva guri înghit în sec. Preț de o clipă, rămân toți încremeniți. Apoi un domn cu mustață rară și căruntă face un pas și rupe vraja.
— Hai, dom’ guvernator, arată-ne și nouă lingourile ălea, zice el pe jumătate mobilizator, pe jumătate ironic.
Cel căruia i se adresează, un bărbat vârstnic, cu buze subțiri, strânse, și o figură nemulțumită, îi aruncă o privire și pornește spre seif, urmat de domnul cu mustață. În urma lor pășește un individ masiv și greoi, după care se aliniază cuminți încă vreo zece inși, aproape toți cu mișcări greoaie ce se vor solemne. Duzina de bărbați în costume e urmărită cu priviri opace de vreo zece agenți de pază înarmați, cu căști cu vizor și veste antiglonț kaki, dar nimeni nu pare să-i bage în seamă.
Guvernatorul pătrunde primul în seiful blindat, urmat de cel cu mustața rară și, imediat, de individul masiv și surprinzător de sprinten. Ceilalți par să șovăie în urma lor.
— Hai, Florine, Dariuse, că doar nu mâncăm aurul, glumește insul masiv. Ia uitați, adaugă el și se apropie de blocurile de scânduri pe care stau stivuite frumos, în etaje, sute, mii de bucăți de aur greu, ștanțate cu însemnele Băncii Naționale a României.
— Aveți grijă, domnu’ Șerban! zice sec guvernatorul, subțiindu-și și mai tare buzele.
— Lasă, dom’ guvernator, că nu le sparg, se hlizește domnul Șerban.
Guvernatorul îi privește lung fața lată, cu aspect bubalin, cu buze groase și ochi mici, apoi întoarce capul spre restul delegației, care ia gestul drept o invitație. Pătrund cu toții în seif.
— Deci ăsta e, comentează domnul Șerban. Ia uite, Liviule, ce țineau englejii la ei în seifuri.
Liviu, bărbatul cu mustață căruntă, nu zice nimic, doar zâmbește înțelept. Domnul Șerban se apropie mai tare de lingouri și întinde o mână spre prima stivă. Câțiva agenți de pază se îndreaptă de spate și își ating paturile armelor.
— Dom’ Șerban, nu pune mâna, rogu-te! bufnește guvernatorul.
— Da’ zău așa, domnu’ Mugur, că nu le mănânc! Păi, ăsta-i aurul poporului, nu? Nu al dumitale, nici al englejilor, e-al nostru, al poporului, nu? se întoarce domnul Șerban spre poporul simbolizat de tovarășii lui.
— E, lasă, Șerbane! intervine relaxat domnul Liviu, zâmbind mai larg pe sub mustață.
Bărbatul cu fața buhăită râde gros. Domnul Liviu se întoarce împăciuitor spre guvernator:
— E, vezi, dom’ Mugur, ce trebuia atâta scandal? Ți-am zis că le aducem în țară, le-am adus. Stau aicea tot așa de bine ca la engleji. Ce-i al nostru să stea în buzunarul nostru (aici guvernatorul pare că se crispează), că nu se știe ce ne așteaptă… pe mine, pe dumneata…
Vocea îi coboară atent. Dar guvernatorul rămâne cu ochii pe celălalt, care se apropie și mai tare de lingouri, ca de un staul.
— Nu le atinge, domnu’ Șerban, te rog! insistă el.
— Da’ dă ce nu? se întoarce voinicul spre guvernator. Uite, iau și eu un lingou împrumut… ba nu, două, le aduc eu înapoi, numa’ să le arăt nevesti-mii. Auzi, Darius! întoarce el capul în spate. Astea parcă-s mai mici decât ale tale, așa-i?
Ridică o mâna și o apropie de șirurile de metal sclipitor ca soarele. Un agent de pază face un pas spre el, dar atât.
— Stai, stai, că nu iau nimic! râde domnul Șerban și se îndepărtează de lingouri. Ce să-i arăt eu nevesti-mii? Poate la gagică, nu? întoarce el capul spre domnul cu mustață.
Guvernatorul scoate un oftat, poate de ușurare, poate de resemnare.
După vreun sfert de oră delegația se retrage solemnă prin coridoarele clădirii. Ajunși la lumină, bărbații se îndreaptă spre mașinile care-i așteaptă.
— Spune-i lui Darius că ne vedem diseară, îi aruncă domnul Liviu domnului Șerban. Vorbim.
Domnul Șerban dă grav din cap. Știe și el ce știu toți ceilalți. Aurul ăla n-o să stea mult în seif. Poporul are nevoie de el, are nevoie de salarii, pensii, autostrăzi, spitale, saloane, baloane, vagoane, cupoane, bomboane, iar bărbații aceștia importanți știu să le obțină. Deja scriu în minte caietele de sarcini pentru licitații și firmele câștigătoare, cu lingourile de aur încă reflectându-li-se în ochi. Mintea lor trudește deja pentru bunăstarea poporului. Păcat că poporul, săracu’, n-o s-o afle niciodată!
Un comentariu
Sper sa scapam de ei la urmatoarele alegeri!
Dar n-as prea crede…