Nu știu dacă pot socoti cadou de ziua mea recentul disc Rosy Vista – Unbelievable (2019, Steamhammer/ SPV), fiindcă vinilul e încă pe drum.
Ascultarea materialului în avanpremieră mi-a oferit o satisfacție greu de explicat și-mi permit, măcar o dată pe an, să îl receptez la modul personal, chiar dacă am aflat de existența lui cu totul întâmplător. Nu pot evita subiectivismul în cazul de față, fiindcă Rosy Vista înseamnă Anca Graterol, rockeriță pentru care prețuirea mea transcende obișnuința degustătorului înveterat de sunete. Cum ar putea fi altfel, când prezența ei mi-a fost mai mult decât o lumină spumoasă în adolescența de amorez învăpăiat al trupelor de rock și al trupurilor de rockerițe? Fie-i scuzate tembelului bătrân păcatele tinereții, însă actualele nu se deosebesc de cele trecute! De unde bănuiala că evoluția omenirii e un moft teoretic, pe care unii filosofi, stafidiți la inimă, dar hămesiți de glorie, îl agită ca să aburească masele credule (asta când nu pregetă să-i cheme la tribunal pe oponenții gândirii lor uleioase!).
Evoluție se poate observa ascultând câteva piese din repertoriul Rosy Vista. O evoluție numai tehnică, dat fiind că piesele din urmă cu 35 de ani, apărute pe mini-LP-ul You Better Believe It! (1985, Noise International), sunt reînregistrate acum la un alt nivel și în dispoziție interpretativă diferită. Comparația între versiuni este inevitabilă, titlurile discurilor o impun. Dacă dinamica instrumentală și densitatea armonică au câștigat în coerență, o jubilație nelămurită pulsează bănuiala că interpretarea de atunci surclasa tehnologia prin ardoare, glazurând într-un fel încă apetisant tortul celor 20 de minute de hard-rock. De exemplu, cântecul Rocking Through The Night. Versiunea veche este ceva mai aerisită și mai subțiată, ca și cum ținta compoziției viza spectatorul din sala de concert, care trebuia cucerit repede și băgat în trepidație dansantă. Fără să piardă nimic din ritm, versiunea actuală mustește de-o pastă sonoră, a cărei consistență suscită senzația de material radioactiv. Iar soloul de chitară de după minutul 2:20 este absolut demențial. Anca Graterol se depășește aici pe sine și parcă vrea să dea cu flit atâtor chitariști, vitezomani nevoie-mare, din degetele cărora nu răzbate nici pic de simțământ.
Sigur, preferința personală își spune cuvântul, nu mă feresc s-o recunosc. Varianta 2019 a piesei Until I’m Satisfied îmi pare că suferă de lipsa insertului de voce masculină. Prezența acelei găselnițe pe versiunea din 1985, ca și evidențierea chitarei bas, întărea și culoarea, și căldura. Și tot acolo solista Andrea Schwarz, fiind mai tânără, ducea glasul spre octavele de sus, fapt nu totdeauna și nu de toți agreat, însă de garantat efect într-un spectacol, unde auditoriul reacționează instantaneu la stimuli de acest fel. Nici acum nu lipsesc „cârligele“, adică riffuri, break-uri sau numai acorduri chitaristice subtile și neobservate, șmecherii prin care muzicienii pur-sânge știu să uimească ascultătorii. Anca Graterol își arată măiestria și clasa înaltă, iar anii de profesorat la școala particulară din Hanovra sunt adunați într-o adevărată lecție de rock, de încredere în vocație, în posibilitățile și talentul ei. Din cariera Ancăi Graterol, dincolo de gablonzurile rockului, transpare intens credința în profesie. Devotamentul pentru o idee impresionează, iar generațiile tinere pot să învețe din exemplul chitaristei mai mult decât din oricare facultate pretențioasă.
Albumul reflectă și cuprinde crezul artistic al Ancăi Graterol, formulat astfel: „This kind of rock music is timeless anyway and isn’t subject to any trends or fashions“. Preluarea imnului Born to Be Wild, lansat de Steppenwolf în 1968, e corolarul declarației. Dar…
Dar discul mai conține și versiunea în engleză a românescului hit Catena, din anii 1970: Hopatina. Cuvintele sunt de prisos în a descrie o capodoperă.