Touch Me Not, curajosul lungmetraj de debut al Adinei Pintilie, premiat anul trecut la Berlin cu Ursul de Aur și cu GWFF Best First Feature Award, ajunge în 15 martie pe ecranele românești, la capătul unui turneu mondial constând din inedite întâlniri echipă-spectatori.
Întâmplarea face să scriu despre el în același timp cu alt film românesc de succes (la el acasă), Oh, Ramona!, de Cristina Jacob (fostă Iacob), pe care l-am văzut plătind bilet la cinema.
E de înțeles de ce filmul Adinei Pintilie are rating 18, dar cum e posibil ca un film pentru adolescenți, unde se spune un fuck pe minut aproape (fiind vorbit în engleză), plus expresii sexuale imposibil de reprodus aici, plus străvezii metafore erotice (degete frământând borcanul cu miere, mâini care mângâie două prăjituri cu fructe roșii în vârf, un stick USB ca un avocado slăbit introdus, scos și reintrodus în laptop), deci cum se poate ca acest film să primească cel mai permisiv rating, 12?
În plus, eroul filmului, care are 17 ani, e arătat în două scene drogându-se, lucru care se și spune textual, dar care vizual e metaforizat în primul caz printr-o banană din care, mușcând, personajele scot fum pe gură. Din câte știu, comisia de la CNC are obiceiul să ridice ratingul la 16 de câte ori apare o referire la droguri, or acum a fost extrem de blândă cu acest film produs de Adrian Sârbu, realizat cu mulți bani (buget peste 2,5 milioane euro), destinat să fie succes de casă la noi (a și devenit filmul românesc cu cel mai mare succes din ultimii cel puțin 30 de ani) și care e promovat drept comedie romantică, când e aproape o comedie sexy.
Probabil că unghiul de filmare din deja celebra scenă din toaletă în care spectatorul preia punctul de vedere al camerei de filmat situate îndărătul unei imense materii fecale e tocmai locul unde filmul își plasează publicul. Cu asta nu mai e nimic de zis.
Oh, Ramona! e într-adevăr un progres față de cele două #selfie, pentru că bugetul mai mare i-a permis o distribuție internațională, un operator străin și foarte multe efecte CGI (la fel de dese ca fuck-urile), dar e la fel de artificial și chiar mai stupid ca celelalte filme „de public“ regizate de Cristina Iacob – pardon, Jacob.
Cu asta trecem la Touch Me Not…
…o întreprindere laborioasă, și el vorbit în engleză, și el cu distribuție internațională (e coproducție europeană), dar care a suscitat, mi-a spus regizoarea în pregătirea interviului din acest număr, puțin interes din partea presei de la noi. Ecoul pe care acest film îl poate avea în România nu cred că se va cuantifica în imediat – număr de bilete vândute, interviuri, cronici bune –, nici măcar în popularitatea de pe Facebook. Dar, cu puțin noroc, filmul ar putea crea o breșă în această carapace cheratinizată de comunism, care ne împiedică să avem relații normale cu noi înșine și cu ceilalți. Atitudinea asta de mână pe geantă, de continuă defensivă și încruntare ar putea fi modificată de picamerul Touch Me Not, care pune decomplexat în chestiune tema intimității până într-acolo încât să-și ducă spectatorul, într-una din ultimele scene, într-un club BDSM (Bondage, Discipline/ Domination, Sadism and Masochism, pentru cei care s-au născut înainte de ’90.).
IndieWire scria că, cu tot ecoul scenelor de nuditate, BDSM, erecții tralala, filmul „are o inocență aproape copilărească“. Asta vrea să spună că onestitatea realizatorilor trece rampa și că, luat pe sus de acest proces de sondare a intimității care se dovedește până la urmă o experiență eliberatoare și pentru el, spectatorul poate intra în rezonanță cu curajul echipei (regizoare/ scenaristă + interpreți) de a-și expune propria vulnerabilitate. Filmul te ajută să înțelegi sau să înțelegi și mai bine că intimitatea n-are legătură cu nuditatea sau cu actul sexual. Devii intim cu cineva nu prin sex, ci căpătând curajul să i te arăți vulnerabil. Prin asta, filmul e o experiență ce solicită participarea emoțională a spectatorului, chiar și atunci când respinge ceea ce vede (pe motiv că e vulgar etc.).
Sigur, această formulă imprecisă de documentar + ficțiune poate speria spectatorul obișnuit cu noțiuni clare. Sigur că decorurile intenționat austere pot deruta pe cineva obișnuit cu decoruri realiste, ori cu cele formatate dintr-un sitcom, dar această opțiune scoate filmul din zona realistă – ceea ce e din nou derutant, el având și componenta documentară. Aceas-
tă ambiguitate ficțiune-nonficțiune pune în egală măsură la adăpost și expune vulnerabilitatea autorilor, ca pânza albă folosită în unele cadre. Șocant la prima vedere pentru tradiționalul „bun-simț românesc“, Touch Me Not poate oferi sugestii noi de înțelegere la fiecare altă vizionare.
Ca să închei simetric, diferența dintre Touch Me Not și Oh, Ramona! e atât de perfectă, încât nuditatea pe care primul o expune e mult mai puțin vulgară decât pretențiile celui de-al doilea de a proteja bunele moravuri, adică ratingul, adică succesul de casă. Deși extrovert, Touch Me Not e ca mimoza, floarea pe care o definește în engleză, pe când Oh, Ramona!, cu toate pretențiile lui de comedie de public, e aproape jignitor pentru vârsta adolescenței pe care o vede ca pe un continuum lubric.