La ediția din acest an a Galei Gopo, care premiază reușitele din cinematografia românească și, printr-un premiu special, cea mai bună producție europeană, Alexandru Dabija a câștigat distincția pentru cel mai bun actor într-un rol secundar.
Regizorul de teatru cochetează de ceva vreme și cu cea de-a șaptea dintre arte, fără să o trădeze pe Thalia, căreia i-a jurat credință și pe care o slujește cu fidelitate estetică. Ludic cum îl știm, a avut mai multe prezențe în lungmetraje de ficțiune românești, unul dintre ele chiar cu important impact internațional – Aferim (2015). Juca un boier din negurile istoriei noastre, pe Iordache Cîndescu, și a făcut un rol care atrăgea atenția. Pentru care a câștigat primul lui Premiu Gopo, tot pentru rol secundar. Un an mai târziu, apărea în Inimi cicatrizate, iar rolul Manole din „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari“ (2018) i-a adus suficiente voturi pentru a lua o nouă statuetă. Exact de pe scândura Teatrului Național din București, care a găzduit evenimentul.
Povestea are rădăcini puțin mai vechi. În mai multe interviuri, Alexandru Dabija declara că, la vremea opțiunilor de carieră, de fapt dorința lui era să se facă actor, numai că hazardul a vrut să fie altfel. Pe drumul de la Piatra Neamț la București, unde se înscrisese la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, băuse niște bere rece care i-a afectat laringele. Aproape că nu mai putea vorbi, iar situația nu i-a mai îngăduit să-și prezinte monologurile și poeziile în fața comisiei de admitere. Soluția era să dea la regie. Ceea ce s-a și întâmplat. Tot atunci l-a cunoscut și pe Marcel Iureș, cu care a legat o trainică prietenie de-o viață.
În cinema, debutul și l-a făcut în 2013, într-un rol de preot în scurt-metrajul O umbră de nor, selectat la Cannes, în Quinzaine des Réalisateurs. Producția era regizată de Radu Jude, cineast care, se vede, îl apreciază pe Al. Dabija ca actor și continuă să îl distribuie.
Un bun regizor e un fin cunoscător al secretelor actoricești
În fond, nu-i așa de mirare ca artiști specializați în teatru să ajungă și pe platourile de filmare. E ceva aproape firesc la actori, mai ales că, dată fiind scara încă destul de mică a industriei cinematografice autohtone, la noi tot actorii de teatru sunt cei care figurează și pe generice. Dar, după cum se vede, nici regizorii nu refuză asemenea experiențe artistice. Iar Alexandru Dabija recidivează cu succes!
Un bun regizor trebuie să fie un fin cunoscător al tuturor secretelor actoricești, altfel n-ar ști cum să-și alcătuiască distribuția și, mai ales, cum să colaboreze cu ea. Toți cei care au avut șansa să repete cu Dabija spun că una dintre marile lui calități este că se pricepe să lucreze cu actorii, îi îndrumă ca nimeni altul spre întâlnirea cu personajele. Potrivirea pe rol este prima etapă, urmată de ghidarea în parcursul construcției de personaj, un travaliu complex, de durată și neliniște, în care empatia din interiorul echipei și încrederea reciprocă sunt fundamentale. E un aspect esențial într-o zonă în care intențiile regizorale sunt filtrate spre public de către actori. De foarte multe ori, în cursul repetițiilor, după ce descriu și analizează în detaliu împreună cu interpreții, regizorii ajung să le și arate acestora cam ce și cum ar trebui să facă.
Calea e lungă, desigur, de la a călăuzi pe cineva în construcția unui personaj la a face tu însuți unul. Dabija declara în urmă cu câțiva ani că-i trecuse prin minte un proiect teatral în care să apară el, ca actor, împreună cu Marcel Iureș. Cum asta n-a fost să fie, s-a apucat, iată, de actorie pentru film.
Provocarea le-a surâs și altor directori de scenă. S-au mai lăsat tentați de marele ecran Radu Afrim și Răzvan Mazilu, pentru Un prinț si jumătate (2018). În toate cazurile e vorba mai ales de curiozitate profesională și de transgresarea limitelor creativității.
Depinzi de ochiul camerei, de foarfeca de la montaj
Diferențele dintre scenă și platourile de filmare vin, în principal, din maniera diferită de producție. Ca actor, la film se muncește mai intens, se stă la filmări câte o zi întreagă, săptămâni la rând, în funcție de întinderea rolului. E mai solicitant decât la teatru, unde o repetiție durează maximum câteva ore, iar întregul proces până la premieră însumează șase-opt săptămâni.
În film, depinzi de filmare, de ochiul camerei, de foarfeca de la montaj. Artiștii văd abia la proiecție ce anume s-a păstrat din munca lor și cum arată întregul. Care va fi de fiecare dată la fel, în care nu se mai poate interveni. Spre deosebire de teatru, unde fiecare reprezentație are un plus sau un minus de legătură emoțională în raport cu sala, iar mici ajustări sunt îngăduite chiar după premieră.
Deși la o primă vedere se crede că regizorilor convertiți le folosește ceea ce știu din teatru, o mare parte trebuie abandonată la marginile platoului. În primul rând, rolul nu trebuie învățat cap-coadă. E suficientă memorarea pe secvențe mici. Apoi, contează raportul cu obiectivul camerei de filmat care decupează cadrul. În teatru, spectatorul are privirea de ansamblu, el decide încotro se uită.
Dacă unii dintre regizorii noștri de teatru au ajuns să joace pe marile ecrane, pe când oare cea de-a șaptea artă va fi interesată și de un critic de teatru pe care să-l distribuie ? Mă refer la un rol negativ, firește!