De trupa Foals am aflat dintr-o postare a lui Steven Wilson, de acum câțiva ani. O enumerase între alte nouă, ascultate de el în săptămâna respectivă, iar eu credeam că alegerile prolificului muzician trebuie să fie deosebite.
Probabil că așa și erau; cum nu sunt specialist, din lista aceea m-am îmbogățit doar cu Foals. Se întâmplă. Omenește, nu-i posibil să receptezi tot ce e bun, frumos și inovativ în rock, ca să nu mai scriu că viața noastră nu se rezumă la acest domeniu zvăpăiat, permanent în mișcare și „mânjit“ de întreg spectrul culorilor. Care album era, uite că nu mai știu! Posibil cel din 2010, Total Life Forever. Sau poate Holy Fire, din 2013? What Went Down, din 2015 sigur nu era. Nici primul, Antidotes, din 2008. Memoria înclină spre Total Life Forever, deoarece a reținut imaginea copertei, o fotografie subacvatică cu cinci băieți înotând în apă și în lumina soarelui, pieziș dispersată.
Prima senzație (care de multe ori contează) stârnită de ascultarea muzicii compuse și înregistrate de Foals a fost una de mare, mare bucurie. Și când scriu asta, îmi măsor cuvintele cu destulă grijă: bucurie am simțit și simt de fiecare dată când aud vreo piesă cu Foals. Nu caut explicația originii sentimentului, nici dacă este normal ori cumva reflex, condiționat. Cine a ascultat un album Foals poate știe că sunetul formației aglutinate în elitistul Oxford amintește de altul, mai vechi cu vreo trei decenii, născocit la New York de Talking Heads. Amprenta specială, unicitatea și farmecul Foals poartă semnătura solistului vocal și chitarist, Yannis Philippakis, ale cărui rădăcini grecești sunt evidente atât în nume, cât și în figură (el fiind născut, totuși, în Anglia). Vocea lui Philippakis este ideală pentru pop-rock, fără să aibă prestanța glorioasă a celei deținute de unduiosul George Michael, nici mieroșenia tânguitoare a de neuitatului Demis Roussos. Provocată de congruența spațiului de baștină, inevitabila comparație dintre Yannis Philippakis și consângenii săi nu-l dezavantajează.
Altfel vorbind, deși se poate spune că Philippakis este creierul și port-drapelul spre succes, Foals nu se bizuie doar pe el. Băgați cumva forțat în oala indie-rock, amestecați în salata post-new-wave și în fast-foodul punk-revival, Foals are resursele necesare să iasă în față din meniul post-post-post-orice, pe undeva în felul în care The Cure au scăpat la vremea lor din tocătura la modă, fără excesele și stranietatea liderului Robert Smith. Discret alimentată de bogatul filon jazz-rock, Foals obține texturi sonore simultan dense și aerisite, simple și complexe, liniștite și gălăgioase, ale căror fraze sunt împletite cu măiestrie și ingenuitate, ca și cum niște copii se joacă de-a muzicienii, fără să fie conștienți de talentul sau de geniul lor. Dar ei nu sunt deloc inconștienți pe ce lume trăiesc – a se citi versurile pieselor, nu foarte tranșante, nici extrem de implicate social și politic, precum în cazul predecesorilor celebri, însă destul de clare, semn că băieții duc mai departe tradiția rockului de atitudine și responsabilitate, pe care tot britanicii l-au statuat de vreo cinci decenii încoace. Să-i numim aici pe cei care, alături de Philippakis, noul Ulysses al pop-rockului, au contribuit la jubilația Foals: Jack Bevan, tobe; Jimmy Smith, chitară; Walter Gervers, bas (actualmente plecat din grup); Edwin Congreave, claviaturi.
Nu am pornit de la Zorba grecul fiindcă Philippakis este din neamul genitorilor democrației. Atitudinea lui, pe scenă și în viața personală, cât am putut deduce din știrile răsuflate, seamănă cu a prototipului. Iar titlul ultimei piese de pe albumul recent, Everything Not Saved Will Be Lost, part I (2019, Warner Bros/ Transgressive), sună astfel: I’m Done with the World (& It’s Done with Me). Recunoașteți trimiterea, nu?