Neil LaBute a pășit pe scena românească în 2004, când Teatrul Act a produs primul spectacol cu Bash. O trilogie contemporană. Textul era tradus de Vlad Massaci, regizorul care l-a și montat, și de Mihaela Sârbu, actrița din distribuție care ulterior a regizat și interpretat multe personaje din piesele americanului, devenind din fan, un subtil cunoscător al universului său dramaturgic.
Ireverențios, incisiv, acid, LaBute e un maestru al situațiilor complicate din micul univers al oamenilor obișnuiți, cărora le acordă întreaga atenție. Și pe care-i așază sub lupă, arătându-i dincolo de aparențe, așa cum nu le prea place să se vadă, așa cum sunt. Un alt atu al scriiturii lui LaBute e știința de a conduce acțiunea dramatică spre cotloane neașteptate, de a dezvolta în moduri surprinzătoare intriga și conflictul acestor povești de intimitate, extraordinar de intense, cu listă scurtă de personaje, decupate ferm.
În premieră absolută în România acum, la Unteatru în parteneriat cu artEST, s-a montat In a forest dark and deep. De regulă nu prea găsim loc în cronicile noastre pentru cuvinte referitoare la traducere, în principal din cauza numărului concentrat de semne, dar tălmăcirea realizată de Luiza Vasiliu merită evidențiată pentru calitatea ei de-a îmbina rigorile lingvistice cu performativitatea cuvântului teatral.
Imprevizibilul e în doză suficientă
LaBute fixează un subiect abraziv și elaborează pe marginea lui: Betty și Bobby sunt frați ale căror trasee de viață au luat direcții foarte diferite, ale căror relații nu sunt dintre cele mai armonioase. Betty e căsătorită, mamă a doi copii, decan la Litere; Bobby e worker, divorțat, iar într-o seară cu vreme furtunoasă, prevestitoare de nenorociri, la apelul surorii de a muta lucruri din cabana familiei ei, fratele îi oferă ajutorul. Operațiunile de împachetare care domină desfășurarea epică nu există numai la propriu, ci sunt exploatate teatral și la figurat, tandemul ambalând continuu obiecte, dar „despachetând“ de fapt în balans adevăruri confecționate. De la un punct încolo, iese la iveală o idilă nepotrivită între doamna decan și un student, care sfârșește tragic.
Tragismul e ușor previzibil, atât din text, cât și din faptul că în varianta scenică Betty e îmbrăcată în negru, după cum destul de transparente sunt rezolvările scriitoricești de apel la psihanaliză (relația cu tatăl, raporturile la limita incestului). Chiar și așa, imprevizibilul e în doză suficientă pentru a te ține în alertă perceptivă, în această poveste cu viraje narative în ac de păr, dezvăluită gradat.
Experiența actoricească a Iarinei Demian, care s-a ocupat de direcția scenică, se simte în stilul regiei. E o punere în scenă efectivă a partiturii de text respectând abundența de didascalii a lui LaBute (inclusiv hitul de odinioară I will follow al formației U2, recuzita consumabilă – cartonul de beri etc.), împingând regia într-o direcție extrem de clară, a coordonării elementelor scenice. Că doar cel dintâi regizor al propriilor texte, care le scrie vizualizându-le, e autorul însuși.
Scenografia Irinei Moscu a avut de gestionat un spațiu mic, iar soluția a fost să mixeze publicul și pe cei doi interpreți în perimetrul restrâns de la Unteatru.
De parcă privitorii sunt musafiri tăcuți în cabana din pădurea adâncă și întunecată Formula constrângătoare spațial are avantajul că plasează spectatorii la câțiva pași de interpreți, făcându-i părtași la episoadele teatrale, martori tăcuți, de proximitate.
Sub crusta aparenței e dinamită curată
Poziționarea aceasta e ecoul unei preocupări constante a scenografei privind anihilarea celui de-al „patrulea perete“ și integrarea publicului în ficțiunea teatrală. Tot din preocupări mai vechi vin și cutiile, obiecte tipice unei mutări – cuburi iluminate din interior (în roșu, la final), la exterior cartonate, simplu de distribuit și de manevrat, cu utilitate pragmatică (înmagazinează obiecte și se stă pe ele), dar și cu aport simbolic. Lumina le atribuie și funcții metaforice – prin ele însele ascund/ devoalează secrete, arhivează fragmente biografice nedemne, dar exact de aceea foarte umane. Omul e, prin natura sa, departe de a fi o ființă perfectă, cam așa susține dramaturgia lui Neil LaBute în integralitatea ei.
Miza lui In a forest dark and deep e confruntarea fraților pe fundalul acțiunilor repetitive de a pune în conservare fapte nu tocmai de laudă ale unor indivizi oarecare. Cu cât aceștia se străduiesc să dosească trecutul în depozite închise, cu atât trecutul se ridică mai puternic la suprafață. Și nu arată prea grozav sub aspect etic.
Lui Tudor Chirilă i se potrivește rolul lui Bobby, e vulcanic, energic până la feroce, așa cum îl știm, unii de pe scena teatrului, cei mai mulți din industria muzicală. Mihaela Sârbu joacă mocnit, intens, compunând un personaj care afișează calmul, dar sub crusta aparenței e dinamită curată. Duelul lor deșiră o veche istorie de familie prin rafale succesive de atacuri și replieri, de agresivitate și apărare. Merită văzut.