Invazia filmelor despre trupe și cântăreți de rock din ultima perioadă ar trebui să-mi aducă o bucurie?
Aș minți dacă aș răspunde că așa este. Aș minți și dac-aș spune că nu-i așa. Motivul? Simplu: filmele sunt bune, proaste sau rusești, vorba de-acum o jumătate de secol a unui văr al meu. Se face un film anost, să nu zic prost, despre o trupă și-un vocalist de top – Queen & Freddie Mercury. Oricâte premii ar căpăta, filmul tot anost rămâne. Cică va urma și „partea a doua“. Dacă o să fie la fel ca primul, mai bine lipsă. (Oricum, la sărăcia de inspirație a lui Brian May, nu-i de așteptat altceva. După moartea lui Freddie, May a optat să țină activă trupa Queen lipindu-i diverși soliști, de parcă vreunul ar putea să egaleze originalul.)
N-am văzut toate filmele de gen. Am însă o preferință și un punct de reper la care pot raporta orice asemenea peliculă. Se numește 24 Hours Party People, e făcut de Michael Winterbottom în 2002 și mi se pare greu de întrecut, ca structură, imagine dinamică, umor, muzică, punere în scenă, joc actoricesc, trimiteri intertextuale etc.
Un pic din atmosfera și stilul filmului englez se regăsește în recenta peliculă The Dirt, regizată de Jeff Tremaine. Împrumutul, conștient sau nu, salvează de la banalitate un produs perfect hollywoodian, în care, conform șablonului, eroii muncesc din greu să se afirme, ajung la succes, cad în dizgrație, suferă din cauze exterioare, nu chiar independente de voința lor, luptă feroce cu ele și, în final, câștigă iarăși. Traseul – ori scenariul? – e parcă decupat dintr-o piesă Queen, We Are The Champions, din care știm că „no time for loosers“. Păi, nu?
„Acțiunea“ filmului The Dirt gravitează în jurul tipilor care au lucrat sub firma Mötley Crüe (dar și pentru ea, precum managerul de turneu și reprezentantul casei de discuri Elektra, fără a numi nenumăratele femei). Am avut bafta să văd câteva videoclipuri ale băieților spre sfârșitul anilor 1980, de glorie pentru genul heavy-metal și pentru gruparea considerată în epocă drept „cea mai scandaloasă trupă de rock“. Mi-e greu să le uit numele: Vince Neil, voce, Mick Mars, chitară, Nikki Sixx, bas, Tommy Lee, tobe. Greu e și să-mi scot din minte videouri precum Looks That Kill, cu scenografie și machiaj horror-glam-SF replicate apoi în atâtea seriale și producții TV că ți se face lehamite; Smokin’ in The Boys Room (deși n-am fumat serios vreodată, știu cum e atmosfera, fiind părtaș la câte o „snagoavă“ ori vreun Assos, țigările adolescenței mele); Wild Side, dominată de soloul lui Tommy Lee în timp ce podiumul bateriei să rotește în plan vertical, ridicat de-o macara (în ultimul concert este și plimbat peste capetele spectatorilor cu un mecanism de roller coaster, care se defectează la un moment dat, pentru mărirea suspansului); nu mai pomenesc de Girls Girls Girls, fiindcă iar o să primesc reproșuri că sunt afemeiat…
Succesul de public al trupei, cu adevărat monstruos pentru cine activa în – sau numai studia piața – showbiz, s-a datorat simplității cântecelor, versurilor ușoare, melodiilor realmente cuceritoare. Combinate cu spectacole șocante (vezi recitalul de tobe), dar nu ciudate, nici înfricoșătoare, plus atitudinea relaxată, de cheflii fără minte („natural tâmpiți“, îi caracterizează managerul), piesele au prins la milioane de oameni dornici de distracție, așa cum numai cei care muncesc fără grija zilei de mâine pot fi. Atracția funcționează și azi – deloc uimitor! –, chiar la tinerii proaspăt intrați în slujbe sau numai studenți!
Filmul a prilejuit discul omonim, cu toate hiturile trupei, plus trei-patru noutăți bine aduse din softul de editare. Best of!