Încă de la prima melodie a noului disc, al treilea din carieră, intitulat simplu III (2019, MJM Poland) m-am întrebat cum o să găsesc propozițiile necesare prezentării unei trupe despre (și de) care nu auzisem nimic: Lion Shepherd.
Asta fiindcă piesa Uninvited s-a potrivit perfect cu starea mea psihică din cele 7 minute și 40 de secunde, cât a durat. Și nu este cea mai bună de pe LP, nici cea mai lungă: Vulnerable are 8:06. (Tot albumul ajunge la 59:23, fapt ce a permis împărțirea materialului în mod egal pe patru fețe, cât se poate de convenabil ca ștanțarea vinilului să iasă de o calitate fără compromis.)
Mare parte a orelor, aproximativ trei, cât am ascultat întreaga discografie a grupului, m-a bântuit starea lui Mircea Eliade, explicată într-un text de-acum vreo nouăzeci de ani. El voia să disece o temă care îl fascina, dar nu găsea nici tonul, nici ideea principală, stresat de lipsa unor informații cât de cât relevante. Împins de termenul predării articolului (parcă la ziarul „Cuvântul“), Eliade a scris o febrilă și inspirată mărturisire despre cum nu poate să scrie ce trebuie. Departe de mine orice intenție de asemănare cu ilustrul nostru compatriot; situația nici nu se compară, dacă am în vedere sursele documentare, accesibilitatea și bogăția lor informativă. Internetul oferă azi depozite nelimitate de cuvinte și imagini, de filme și muzici, așa încât să te plângi de resurse insuficiente pentru tema pe care vrei s-o abordezi este curată fandoseală. Sigur, online există și multe prostii, minciuni, fabulații, dezinformări etc. Însă, în domeniul nostru de spart în figuri și de cheltuit mai puțin banii și mai mult timpul, impresia personală poate genera un text incitant prin succesiunea de vocabule, metafore ori asociații de idei, nu prin noutăți faptice. Uneori funcționează, alteori nu.
Lion Shepherd este un proiect închegat acum vreo cinci ani, în Polonia, de doi tineri care aveau ceva convingeri și activități în zona rock: Kamil Haidar, voce, și Mateusz Owczarek, chitări + tot felul de instrumente considerate exotice. Agenția care îi managerizează spune despre muzica lor că este un amestec de „world music, trance, progressive rock, blues and Middle Easters motifs“. Asta e valabil, într-o oarecare măsură, pentru primele două albume: Hiraeth, 2015, și Heat, 2017, editate ca duet, cu participarea altor muzicieni, colaboratori, prieteni.
Influența originilor lui Haidar, provenit de prin Orientul Mijlociu, asupra sonorității întâilor discuri este evidentă, fără leșinătura unei abordări tale quale, dar și fără stridențele uneia prea personalizate, în uniforma genului metalic abordat. Le-a reușit celor doi o îmbinare echilibrată, coerentă, mustoasă ca o baclava și amară ca realitatea „primăverii arabe“. Ascultați, de exemplu, Smell of War, unde nu versurile impun „mesajul“, ci instrumentația folosită, melodia și ruperile de ritm. (Nu la fel de reușită mi se pare încercarea lui Haidar, vorbitor de engleză corectă, de a scoate răgetele unui metalist născut în suburbii anglo-americane.)
Conștienți de limitările și avantajele statutului de marginali, cei doi (plus, acum, Maciej Gołyźniak, tobe) s-au orientat lent și constant spre latura progresivă a rockului contemporan, riscând chiar să fie trântiți la umbra unor nume grele, precum Nektar, Steven Wilson sau Camel. Ar putea fi și suspectați că trag foloasele vecinătății cu mai cunoscuta formație Riverside, tot poloneză, care și-a asigurat un loc pe treptele suitoare la Panteonul rock. Prin riffuri de chitară ce amintesc de David Gilmour, piesele semnate Lion Shepherd tind mai degrabă spre mainstream-ul pop-rock decât spre avangardismul aducător de elogii critice, dar de prea puțini bani. În anturajul trupei se vede și grija pentru o prezență emerită în media virtuală. Poate vor izbuti. Au potențial.