„Slăbiciunea pentru o manea ascultată la băutură l-a trimis în mormânt pe un tânăr din Bacău“, spune Andreea Esca în știrea (din 16 septembrie 2014) care l-a determinat pe Nicolae Constantin Tănase să vrea să facă un film despre acest caz.
Cineastul a fost intrigat că știrea scotea în evidență obsesia victimei pentru maneaua Cap și pajură, a lui Florin Salam, și nu moartea tânărului, survenită câteva zeci de ore mai târziu. Însă filmul intitulat chiar Cap și pajură nu e nici critică/ frescă socială, nici o reconstituire documentată a evenimentelor care au premers moartea tânărului Laurențiu, ci mai degrabă una ficționalizată a degradării fizice a tânărului, degradare cauzată de un hematom subdural care a dus la deces.
Întrebându-se ce ar fi putut determina pe cineva rănit după ce a ascultat în buclă o melodie să refuze și să fie dus la spital (Salvarea venise la bar să îi acorde primul ajutor), să facă ulterior ceva pentru a se salva, Tănase și coscenarista Raluca Mănescu au imaginat o poveste motivată de vină. Ei s-au gândit că în filmul lor, care pleacă doar de la cazul real, eroul își acceptă moartea (atunci când realizează că va muri) ca pedeapsă pentru aventura avută cu iubita fratelui său.
În mod surprinzător, ei nu insistă pe componenta psihologică, preferând notația naturalistă, documentată medical, a drumului spre moarte petrecut mai ales în apartamentul eroului. Bănuiesc că pe cineast îl deranjează să fie suspectat că s-a inspirat din Moartea domnului Lăzărescu și, oricum, în afara faptului că eroul se stinge încet sub ochii noștri, alte puncte comune nu sunt cu filmul lui Cristi Puiu. Ce era acolo realism și notație socială e aici naturalism și lupă pusă pe felul cum conștiința cuiva se întunecă treptat, în spatele unor gesturi cotidiene tot mai greu de executat. Nu cred că regizorul speră ca spectatorul să se identifice într-un fel cu eroul. E și reacție de autoapărare, dar și dificultatea spectatorului de a reuși să înțeleagă personajul tot timpul și să fie alături de el până la capăt.
Filmul e riscant, pentru că nu e ușor pentru spectator să vadă cum cineva moare încet sub ochii lui și asta să fie întreg filmul. E posibil ca oamenii să-și activeze scutul în fața morții și să se apere invocând motive mai mult sau mai puțin reale.
În interviul pe care l-a acordat revistei „Suplimentul de cultură“, Tănase a spus că și ieșitul din sală e pentru el o reacție. În mod cert, filmul nu te lasă indiferent (mie mi s-a părut morbid), dar senzația e că la un moment dat povestea se epuizează pentru lungmetraj sau că ar mai fi trebuit niște carne peste această structură naturalistă pentru ca spectatorul să rămână conectat până la final. Uneori soluțiile găsite nu mi s-au părut cele mai bune, printre ele fiind nu doar faptul că filmul stă într-un singur personaj, dar și finalul lui sau mecanica relației eroului cu iubita fratelui care, în plus, când vine peste el (în mod curios, avea și cheie), nu cheamă Salvarea sau ajutoare deși îl vede într-o stare deplorabilă (interpretarea Iuliei Ciochină lasă de dorit, dar mă gândesc că, fiind o actriță bună, ea a primit probabil indicația de a juca o fată prostuță).
Punctul forte al filmului e Alex Călin, debutant în rol principal în cinema, actor pe care, dacă nu îl știi din teatru, ai putea să-l crezi un neprofesionist talentat
extras de regizor din mediul din care provine și personajul. Alex Călin aduce personajului un soi de violență tăcută care nu vine din poveste. Partitura lui a fost foarte dificilă mai ales pentru că a trebuit să joace un personaj care se simte tot mai rău într-un spațiu închis și fără să aibă mai deloc replici.
Se spune despre al doilea lungmetraj că e mai greu decât primul. Mie mi s-a părut mai greu Lumea e a mea și, din mai multe puncte de vedere, mai bun decât Cap și pajură. Dar mi se pare lăudabil că Tănase și-a făcut damblaua, cum se spune, adică a făcut filmul așa cum l-a vrut, deși bănuiesc că multă lume i-a spus din start că riscă mai mult decât la debut. Acesta ar fi al doilea punct forte.