La lectura cărții Un caz de divorț. Povestiri fantastice (traducere de Nicolae Constantinescu), Polirom, 2013.
Scumpe domnule Guy de Maupassant, mă fac vinovat de faptul că am ajuns târziu la domnia voastră. Imaginați-vă: sunteți un scriitor cunoscut în toată lumea, povestirile moderne nu au rădăcini fără opera dumneavoastră, dar numele dumneavoastră îmi era absolut străin. Cine e Guy de Maupassant?
Am susținut Bacalaureatul, examenul maturității, la începutul mileniului III, chiar la literatura universală, citeam pe atunci Euripide și Sofocle, îl aveam în programa școlară pe Jean de La Fontaine, dar numele dumneavoastră îmi rămânea străin. Ignoranța mea era abisală, eram nenorocit.
Prima dată am citit numele dumneavoastră într-o nuvelă scrisă de Isaac Babel. Babel era categoric îndrăgostit de opera domniei voastre, eu eram îndrăgostit de Babel, așa că v-am îmbrățișat cărțile cu inima deja deschisă.
Iar acum îmi e foarte greu să îmi imaginez că am trăit zile pe pământ fără să vă cunosc, fără să știu forța fantasticului dumneavoastră, fără toate aceste personaje stranii, fără prezențele invizibile, fără morții care nu au liniște, fără toată frica aceasta pe care o ducem cu noi, reminiscența spaimelor de altădată, după cum atât de bine știați.
Domnule Guy de Maupassant, ca să mă pot bucura de toate lecturile, încerc să îi dau fiecărui scriitor un merit unic, inegalabil. Am fost, de aceea, foarte aproape să vă declar cel mai bun autor de descrieri de la sfârșitul secolul XIX: „Era mic de statură. Avea ceva de șobolan, de dihor și de baset, adică făcea parte din familia căutătorilor, rozătorilor, vânătorilor și neobosiților (…). Purta perucă, se îmbrăca îngrijit, nu era niciodată bolnav, iubea animalele, nu detesta oamenii și îi plăceau la nebunie frigăruile de prepeliță“.
Sunt puține, domnule Guy de Maupassant, foarte puține personaje în istoria literaturii – pe care (acum) o mai cunosc – mai bine conturate decât doctorul Héraclius Gloss.
Am fost aproape, vă spuneam, dar nu am îndrăznit. Altceva am găsit irezistibil în proza dumneavoastră: banalitatea (firescul!) fantasticului. Fantasticul își face loc în povestirile dumneavoastră înspăimântător, dar atât de firesc.
Fantasticul nu e un fapt extraordinar în imaginarul omului, iar dumneavoastră știați că istoria oamenilor e o istorie a imaginarului. Povestirile dumneavoastră sunt minunate, deși teribile, imagini ale sufletului nostru mereu gata să fie pierdut. Cumva, totuși, uite, rezistăm.
Domnule Guy de Maupassant, se spune că nu ați fost în deplinătatea facultăților literare decât un singur deceniu – între 1880 și 1890 – și cu toate acestea ne-ați lăsat o operă care anunța marile ficțiuni ale secolului XX. Vă invidiez mai ales pentru geniul conciziei.
Ați murit înainte de patruzeci și cinci de ani, cum Gogol sau Cehov sau Fitzgerald sau Babel însuși, alți mari visători cu puncte de vedere ieșite din comun. Mă gândesc că locul dumneavoastră în istoria literaturii s-ar cuveni să fie mult mai înalt, dar pe de altă parte vă văd surâzând malițios chipului nostru comun de acum. La ce v-ar folosi?
Cred că v-ar bucura, totuși, să aflați că acum, pe pământ, cea mai în vogă idee în cultura populară este că vine iarna și noaptea e lungă și plină de spaime.
Domnule Guy de Maupassant, îngăduiți-mi să nu am nici o încheiere în afara acestei mărturisiri: trei nopți la rând am visat o mână jupuită care, în loc să mă strângă de gât, mă salută de pe o corabie care se îndepărtează în amurg de un port de care îmi e foarte dor, deși nu am ajuns niciodată acolo.