Opinie dominantă vreme de milenii în zona teoriei artistice, mimesisul aristotelian ori cel puțin înțelesul atribuit de traducători și exegeți, de reflectare a realității, capătă în prezentul istoric versiuni neașteptate. Nici mimesisul nu mai e ce-a fost în aceste timpuri acaparate de spectacol, într-o lume a showului generalizat, în care delimitările dintre factual și ficțiune sunt volatile, iar adevărul e tot mai relativizat, într-atât de mult încât antropologii vorbesc despre epoca post-adevăr.
Artiștii își mobilizează instrumentele creative și, cu senzația că imaginarul ca oglindire a realului nu le mai e suficient, nu ezită să recurgă la real însuși, să îl felieze și să îl mute în scenă. Așa cum e el, „ambalându-l“ în teatru documentar, teatru verbatim, teatrul oamenilor reali, teatru al experților, răsturnând raporturile tradiționale ale scenei cu punctul ei de inspirație, viața.
Circumstanțele care stârnesc fantezia în teatrul documentar sunt chiar cele din viața comunității asupra cărora realizatorii doresc să îndrepte privirea. Individul și problemele lui, mai ales acelea pierdute din vederile decidenților, dar cu impact asupra socialului, preiau prim-planul și determină serii de reacții creative în lanț. Modul de a compune și de a articula proiectul scenic e altul decât în clasica poetică aristoteliană. De regulă, nu există un text pre-scris, partitura se naște în cursul pregătirii, înainte de începerea repetițiilor propriu-zise, prin documentare și selecție. Atribuțiile uzuale din cadrul echipei se redistribuie, toată lumea participă la toate procedurile, inclusiv la scrierea partiturii verbale, se preocupă de pregătirea prin studiu pe teren, la bibliotecă, în online, la intervievarea subiecților considerați relevanți pentru temă.
Teatru angajat, documentarul are grijă să nu păcătuiască prin tezism, căderea în ideologic amputându-i credibilitatea. Bazat pe fapte prezentate fără ură și părtinire, teatrul documentar înfățișează atât de echilibrat și echidistant pe cât poate fi o creație artistică, proiectând lumini asupra cât mai multor puncte de vedere relevante pentru chestiune.
Paradigma documentară are atuuri și slăbiciuni
Coborând în istorie, zorii săi îi aparțin lui Erwin Piscator (1925, Berlin, Trotz alledem/ In spite of everything), care a proiectat în scenă un prim montaj video cu fragmente de știri referitoare la Primul Război Mondial. În Marea Britanie, Joan Littlewood a impus genul – Oh, What a Lovely War! (Theatre Workshop, 1963) –, prin recurs la cântece și documente referitoare tot la prima conflagrație mondială, insularii dezvoltând teatrul documentar înaintea altora și încă în forme ingenioase. Peter Cheesman (Victoria Theatre, Stoke-on-Trent) a înregistrat audio, pe casete cu bandă magnetică, opiniile oamenilor conectați direct la situație.
Cea dintâi producție verbatim omologată a fost realizată de el în 1974, Fight for Shelton Bar, militând împotriva închiderii unei fabrici siderurgice din Stoke. Acești practicieni seminali au deschis calea multor artiști atrași de „noua descoperire“, revenind la real ca sursă prin el însuși de substanță teatrală, proliferând în numeroase variante. Potențialul teatral al realității este incredibil, cu condiția să fie identificat, modelat într-o formă scenică și jucat în fața unui public.
Teatrul verbatim își datorează numele unei mărci de casete audio pe care erau arhivate mărturiile subiecților aleși. În variantele puriste, în scenă ajung cuvintele exacte ale acestora, dar adesea ele sunt prelucrate fără a fi afectate ideea și mesajul. Caracterul testimonial îi dă credibilitate, verosimilitatea atingând cota maximă, incontestabilă. Britanicii l-au teoretizat, numindu-l, de la caz la caz, documentar, verbatim, testimonial, teatru tribunal (care recurge la transcripții din dosarele instanțelor de judecată). Teatrul documentar mizează pe subiectivitatea celor desemnați ca având relevanță pentru chestiunea prezentată, consultați prin tehnici specifice (mărturii, interviuri) sau prin fragmente de scrisori, jurnale, materiale de presă. Poveștile lor sunt asamblate în scenarii dramatice jucate apoi de actori profesioniști care se străduiesc să rămână cât mai aproape de personificarea acestor martori, încercând să le redea nu doar experiențele biografice, ci și felul de a fi, de a vorbi, atitudinea etc.
Paradigma documentară are atuuri și slăbiciuni. Atuurile vin din însușirea de a atrage atenția asupra unor problematici delicate, necunoscute de ochiul public, de a sensibiliza prin punerea în lumină, la propriu, a aspectelor mai puțin cunoscute. Piesele documentare sunt, însă, atinse de perisabilitate într-o măsură mai mare decât cele canonice, fiind, de cele mai multe ori, materiale dramaturgice legate ombilical de o comunitate, texte ale unei singure înscenări. Nu pentru că nu ar avea valoare dramaturgică, doar că sunt croite pe calapodul unei idei regizorale, sunt, adică, mai degrabă de reprezentat decât de publicat ori de citit.
Realitatea se transferă în teatralitate
În teatrul oamenilor reali, poveștile din scenă sunt chiar istorii din viața celor din distribuție. Selecția urmărește găsirea indivizilor potriviți pentru subiect, care să aibă competență umană în zona tematică, ale căror povești să documenteze prin ele însele subiectul spectacolului. Unul dintre beneficii este că limitează până la excludere doza de convenționalism inerentă într-o anumită măsură teatrului de tip clasic. Nu doar materialul cu resurse dramaturgice contează, el vine la pachet cu o abilitate înnăscută de a te prezenta în fața altora. Nu toți cei care au povești interesante de relatat știu și cum să le spună pentru a le transmite într-o manieră agreabilă.
De obicei, cu acești actori amatori se lucrează în prealabil, pentru a le activa resursele histrionice, pentru a îi încadra în rama generală a spectacolului ai căror protagoniști devin. Prospețimea lor actoricească e un atu pentru un proiect în care calitatea narațiunii teatrale și ingenuitatea celor distribuiți este miza întregului. Așa că eventualul nefiresc ori posibilele stângăcii sunt îngăduite, în condițiile în care creatorii elaborează în jurul autenticității.
Într-un demers ca acesta, realitatea se transferă în teatralitate prin orientarea unui spot asupra ei, prin decupajul de fapte și oameni pe care îi reasamblează într-un context scenic. Existența ajunge o resursă de teatralitate prelucrată de regizori pentru care ideea de personaj suportă regândire: oamenii la care se apelează sunt prin ei înșiși subiecți, recuperând din realitate situații și întâmplări cu randament scenic.