Vizitator al ultimul târg de carte de la București, Bookfest, în căutare de publicații muzicale, nu am putut să constat decât, ca și în trecut, lipsa aproape totală de interes a editorilor români față de cartea și, implicit, educația muzicală.
Cu oricine vorbești ți se explică faptul că românul de astăzi este cel mai indiferent printre cititorii europeni față de virtuțile literaturii muzicale și că producția de carte aferentă este incapabilă să-și justifice o existență, fiind cu totul nerentabilă. Așa o fi, mai ales când cultura este judecată – îngroș puțin lucrurile – doar prin prisma rentabilității, iar educația gândită doar ca o obligație a statului și a editurilor sale.
Una peste alta, vizibil din perspectiva producției muzicale – dar, recunosc, poate or fi fost și în alte locuri mai ascunse privirii vizitatorului – mi-a fost doar standul Institutului Cultural Român, cu una dintre mese dedicată, practic, lui George Enescu, și pentru discuri, cel al Editurii Casa Radio. Nici unul din ele însă cu vreo noutate care să-ți sară în ochi, pregătită special pentru a fi lansată la Bookfest, așa cum se petrece, de regulă, în restul lumii. Restul lumii poate fi un termen vag, dar l-am formulat așa gândindu-mă la felul în care se prezintă editurile muzicale și agențiile de promovare a muzicii naționale – cele din Ungaria, Polonia, Croația, țările baltice cu deosebire – la Târgul Internațional al Muzicii (Musikmesse) de la Frankfurt, unde, am constatat-o mereu, România este veșnica absentă.
Comparația între ceea ce expun editurile românești și, să spunem, redacțiile muzicale ale marilor edituri universitare anglo-saxone – cele britanice își dau mâna, de regulă, cu cele americane – sau ale unor edituri franceze ca Fayard sau Buchet/ Chastel, devine o întreprindere de ordinul ridicolului. Cine nu o crede, nu are decât să arunce o privire la cele 12 pagini de prezentare online a catalogului secției muzicale a editurii Buchet/ Chastel. Într-o asemenea perspectivă, absențele românești, pe care le-am tot evocat în ultimii ani, vorbind de târgurile specializate de la Frankfurt, devin mai puțin o deficiență de organizare, cât o reflectare a ceea ce se petrece pe piața internă de carte.
Dacă mi s-ar cere să scot în față o singură carte cu referințe muzicale descoperită la Bookfest, ea ar fi culegerea de texte ale, practic, unicului mare disident al României ceaușiste, futurologul Mihai Botez. Culegerea, însumând 550 de pagini, „Lumea a doua“ și alte scrieri din anii disidenței solitare 1979-1987 a fost publicată la Editura Fundația Națională pentru Știință și Artă. Amintirea lui Mihai Botez, o speță rară de intelectual în lumea românească a veacului trecut, este afectată masiv astăzi de tendința de a se vorbi despre el, pe nedrept, pe un ton distructiv, pentru a-l cita pe autorul prefeței la volumul semnalat: „o poveste destul de frecventă în lumea postcomunistă, unde chiar și eroii trebuie să fie culpabilizați, discreditați și, în felul acesta (fel nenorocit, detestabil din toate punctele de vedere), desființați ca ființe morale“.
Portretul pe care i-l fac lui Mihai Botez câțiva din prietenii și colaboratorii săi aduce un plus de informații și despre pasiunea intelectualului în sine care a fost pentru muzică. Ioana Ieronim, care l-a cunoscut între 1992-1996 în calitatea ei de atașat cultural la ambasada României de la Washington, îi aducea un elogiu în 1997, în care scria: „În muzică era educat de copil, prin tradiția familiei; alegând, până la urmă, o altă profesie decât cea muzicală, a devenit unul dintre cei mai fervenți melomani ai timpului. […] Era un amator avizat, practic la limita profesionalismului. […] Pasiunea sa culturală era atât de intensă, de autentică, încât își găsea resursele de energie pentru a fi prezent la toate momentele de celebrare a valorilor artei românești și nu numai. Exemplul cel mai special este faptul că a făcut o scurtă călătorie peste ocean, la München, cred, unde Sergiu Celibidache dirija un concert despre care se credea, având în vedere vârsta și condiția fizică a marelui dirijor, că va fi și ultima sa apariție dirijorală. Era, din partea lui Mihai Botez, un gest de pietate și solidaritate la acest nivel, o bucurie unică a spiritului, pe care nu și-a refuzat-o“.
Despre relația intelectuală specială, complexă dintre Mihai Botez și Sergiu Celibidache am avut ocazia să scriu chiar în paginile acestei rubrici (vezi SdC nr. 292/2010). Citind rândurile Ioanei Ieronim, mă gândeam câți dintre intelectualii și muzicienii români, din țară și din străinătate, au făcut un asemenea „gest de pietate și solidaritate“ pentru a vedea excepționala recentă montare a operei enesciene Œdipe la Gera și Altenburg, în Germania. Cunosc vreo trei cazuri…
Despre pasiunea pentru muzică a lui Mihai Botez povestește și un coleg al său de facultate, matematician astăzi prof. univ. în SUA, Harry Cohn, într-o evocare al cărei titlu spune aproape totul: O prietenie ca o partitură de Mozart. Se întâlneau, în anii 1958-62, „și în afara Universității, mai ales la operă, unde mergeam deseori. Am avut cu Mihai o afinitate pentru muzica clasică și de operă. Mulți ani mai târziu, Mihai m-a luat la Opera din Los Angeles și ne-am restabilit legătura muzicală. Îmi amintesc că în momentele cele mai frumoase ale Flautului fermecat al lui Mozart ne uitam unul la altul. Mihai mi-a iertat părerea negativă ce o avem despre Mozart când eram mai tânăr. […] El a fost dintotdeauna un mare admirator a lui Mozart și cânta unele arii de ale lui. Dar Mihai avea și alți compozitori preferați ca Beethoven, Verdi, Puccini, Mussorgski etc.“.
Portretul intelectualului de excepție îl completează cel mai bine în volum sora sa, Viorica Oancea, într-o serie de amintiri-evocări, între altele și ale surselor pasiunii muzicale a lui Mihai Botez, născută firesc într-o familie melomană și cu un tată, Constantin Botez, prim-violonist în Orchestra simfonică a Radiodifuziunii București.
„În casă se făcea și se asculta muzică. Mama [profesoară de română și franceză], la rândul ei, cânta la pian, uneori îl acompania pe tata. Veneau să cânte cu tata pianiștii Radu Mihail, Ionel Gherea, Iolanda Zaharia, violoncelistul Serafim Antropov, violoniștii George Manoliu și Ionel Geantă, violistul Dumitru Botez. Quartetul de coarde George Manoliu, Constantin Botez, Dumitru Botez, Serafim Antropov cânta de multe ori în casa noastră din Calea Plevnei.“
„Nevoia de muzică a lui Mihai Botez s-a concretizat și mai târziu, când, la rugămintea lui și prin intermediul Iolandei Zaharia, a luat lecții de canto cu Mansi Barberis și mai târziu cu tenorul Constantin Stroescu. Mihai avea o voce frumoasă de bariton. În America, mult mai târziu, a devenit prieten cu Nicola Rossi Lemeni și cu Virginia Zeani… […] Mihai spunea adesea și că marele avantaj de a trăi în Occident, măcar câțiva ani, este că poți asculta muzică, în interpretări miraculoase. Și interpreți extraordinari.“
Sunt, în aceste amintiri, trei-patru pagini antologice despre lumea muzicală românească, care ar merita citate pe larg dacă spațiul ar permite. Poate într-un număr viitor sau, dacă nu, sper să le citiți singuri, cumpărând acest volum extraordinar, oglindă a unei gândiri lucide și pragmatice, rară printre intelectualii români ai epocii trăite de Mihai Botez.