Câți consumatori de rock au așteptat noul album Rammstein așa cum așteaptă enoriașii răspunsul preotului la întrebările dacă Divinitatea există și dacă o să le umple farfuriile cu mâncare?
Nu m-am numărat printre aceștia, sătul fiind de bogăția muzicală fără precedent, servită ca mititeii electorali la gura (b)oborului în preziua votării; nici n-am fost imun la huietul internautic multinațional ce anunța iminența apariției cu tot atâta înfocare câtă e capabil să purjeze un trâmbițaș al apocalipsei techno-robotice intrat în criză isterică. Poate că am percepția insuficient alimentată de informații când bănuiesc a nu fi existat o presiune asemănătoare pe nici o altă trupă, de pe vremea când a scoate un disc însemna ceva pentru mulțimile înfometate, dar și pentru casele de producție, implicate până la ultimul comis(ion)ar în afacerea din care se hrăneau ca vulturul din ficatul lui Prometeu. Atunci se putea înțelege fenomenul, fiindcă altă cale de-a ajunge bogat & faimos nu prea exista. Azi vulturul numit „suport virtual“ e mai vorace și mai impenitent: în numai două luni de la publicare pe Youtube, videoclipul piesei Deutschland, care deschide albumul Rammstein (2019, Vertigo/Capitol/Universal) aduna circa 55.000.000 de vizionări. Prețul CD-ului împachetat minimal fiind indecent de mare pentru businessul concret, nu miră pe nimeni că descărcările torențiale de pe un singur site neautorizat sar de frumoasa cifră ce conferă Discul de aur. Iată noul vultur, s-ar zice! Dar oare Rammstein să fie noul Prometeu? Ce vă spune bățul de chibrit de pe copertă?
Nu ai cum face abstracție de istorie, când vorbești de trupa asta, germană prin excelență. Chiar videoclipul sus-pomenit incită la o asemenea abordare, măcar că este regizat suficient de ambiguu ca să poți pricepe orice. Aproape un fel de monografie condensată a spațiului germanic, de la primele menționări ale conflictelor cu Imperiul Roman până la infama celebritate nazistă și la iconoclastul prezent, videoclipul complex și cuprinzător solicită atenție sporită și extenuează la fiecare vizionare. Insensibil poți rămâne doar dacă funcționezi paralel atât cu lumea de azi, cât și cu identitatea proprie.
Un frison străpunge pe oricine a crescut asimilând cele două milenii și jumătate de civilizație europeană, pusă iarăși în joc la modul iresponsabil de niște demagogi care își zic patrioți și naționaliști. Avertismentul metaforic lansat de rockerii germani, despre care nu se poate afirma că-și neagă originile și moștenirea, este mai mult decât explicit: nu vă spune nimic bățul de chibrit de pe copertă? Dar ilustrațiile expresioniste din booklet-ul ediției deluxe?
M-au mirat unele păreri îndoielnice, emise de oameni care pricep câte ceva din muzica rock. O zi chiar m-am întrebat și eu dacă nu cumva albumul actual copiază rețeta „conservelor“ scoase pe bandă rulantă, acum vreo trei decenii, de alt grup german cu audiență mondială, Modern Talking pe nume. Însă acea găselniță, stoarsă din creierul unui singur tip talentat, s-a stins după vreun lustru sau doi, în timp ce fenomenul Rammstein are, iată, 25 de ani de existență. Fără să inunde piața cu apariții anuale, fără să concureze cu alte trupe de factură asemănătoare, cei cinci berlinezi se mențin la un nivel foarte ridicat de tensiune creativă.
Actul artistic imaginat de Rammstein e flamboaiant, surprinzător și proaspăt, cu toate că discul nu deraiază de la traseul sec ștanțat ca industrial pop metal. S-a urmărit cu preponderență elementul șocant? Insinuarea mi se pare puerilă. Tot ce înseamnă Rammstein, de la riffuri la secvențe video și grafica de copertă, ideatic are coerență remarcabilă, nefiind însă ușor de înțeles, necum de plăcut. Pauza de un deceniu n-a fost pierdută. Nemții nu se joacă niciodată.
Ce vă spune bățul de chibrit?