Așadar, iată-mă pornit cu autobuzul pe marginea de vest a țării, de la Timișoara la Zalău, gata să admir peisajul unei Românii pe care n-am prea mai văzut-o în ultimii ani.
Nu poți vedea prea multe din goana autobuzului, dar ceva-ceva, un vraf de impresii, niște imagini fugare tot ți se întipăresc în minte. Și, cum am bătut același traseu de două ori în trei zile, dus-întors, impresiile s-au așezat, reconfirmate, într-un singur pachet: drumul, locurile, hotelul, autogările – ca o rememorare, ca o reluare grabnică a aceluiași film. Pe traseu, reperele fixe, autogările unde autobuzul făcea câte o oprire mai lungă, mi-au trezit nostalgii nebănuite. Multe și-au păstrat un parfum pe care-l uitasem: parfumul anilor ’80, cu recuzita actualizată.
Am simțit asta în autogara din Timișoara, iar apoi și în cea din Arad, unde în dosul unui zid jerpelit de ciment cenușiu se înălțau câteva etaje de hale din fier-beton, ce puteau adăposti orice întreprindere socialistă falimentară. Lângă același zid, pe partea dinspre autogară, se înșirau câteva chioșcuri, care de tablă, care de lemn ori plastic, unde puteai cumpăra mâncare, băutură și ce mai cumpără omul pe drum. Pe jos, același asfalt crăpat și cârpit, cu găuri în care băltește apă cu irizări uleioase, iar în clădire, aceeași toaletă nu tocmai murdară, dar nici curată. Părea un decor de comunism liberalizat, așa cum și-l visau unii acum patru decenii, cu aceeași degradare inevitabilă, ce se strecura peste tot, dar cu hamburgeri, țigări străine, ciocolată Milka, Coca-Cola și bere germană (cel puțin cu numele) la chioșcurile și birturile populare.
La fel ca în Timișoara, și la toaleta autogării din Arad am remarcat o vespasiană cu probleme – dar dedesubtul ei era o băltoacă duhnitoare, care marca evident pericolul. Și nu insist întâmplător asupra toaletelor publice: edificiile astea de mare necesitate sunt o pricină de veche poticneală la români. Fiind un lucru așa, mai „de rușine“, toaleta e de obicei un subiect mai degrabă evitat. Pare chiar degradant să te ocupi de dejecții când ai atâtea priorități: autostrăzi, malluri, proiecte de reabilitare. Numai că tocmai importanța acordată locului ăstuia ilustrează involuntar – și inevitabil – nivelul civilizațional al unei societăți (o știu foarte bine toți cei care au intrat vreodată în toaletele unui aeroport german sau francez). Într-o țară în care încă mai mor copii înecați în rahat, poate că ar trebui să ne regândim prioritățile.
Ce-i drept, adesea și utilizatorii unor astfel de locuri sunt pe potriva lor. Sau cel puțin asta o sugera un afiș lipit deasupra vasului de WC din toaleta unui restaurant mic din Oradea, unde autobuzul meu a oprit ceva mai mult. Pe afiș scria sec și politicos: „Vă rugăm să nu mai urinați pe jos. Vă mulțumim“. Dar câte scrâșneli se ascund în spatele acelor mulțumiri!
De altfel, autogara din Oradea mi s-a părut cea mai curată din cele prin care am trecut. Era renovată, nu avea gunoaie adunate de vânt prin colțurile clădirii sau ale peroanelor, ci doar un aer auster și funcțional, ca de Europă de Est cu aspirații occidentale – se potrivea cu imaginea pe care o are Oradea în ultimii ani, de oraș bine administrat, unde cetățenii și liderii comunității se implică în refacerea și dezvoltarea locului în care trăiesc, așa cum ar face oricine cu propria-i casă. Desigur că nu poți vedea toate astea doar dintr-o trecere grăbită printr-o autogară, dar ceea ce am văzut valida ceea ce mă așteptam să văd.
Însă, pe tot parcursul călătoriei, nicăieri însă nu am avut senzația că aș putea fi altundeva decât în România, adică mai la est de Ungaria sau de Serbia, în țara pe care o știu de atâta vreme și care nu s-a schimbat atât de tare în ultimele trei decenii. Cum ziceam, recuzita e nouă, dar fondul, structura de rezistență, parfumul prăfos-vetust s-au păstrat cu încăpățânare. Probabil că se vor mai păstra câteva decenii – dacă nu credeți în minuni.