Intru in baie, vreau sa ma rad si, deodata, ma inspaiminta pina si placile de faianta alba. Nu am scris un vers de mult, de luni si luni. „Si mi-e amar in cel din urma mod.” Citesc deci, cind si cind, Bacovia. Ma gindesc cum a rezistat, cum a reusit (e incredibil!) sa poata scrie.
***
„Si iar… aceeasi ora de dimineata… /Pe toate mocnind acelasi secret/Un frig violet si fata e creata –/O, cum omul a devenit concret… „Ma simt tot mai concret! Si ca sa nu-mi dezmint lecturile, mi-a aparut si-o eczema pe fata! „Pudrat pe-o eczema ce fata mi-o sapa…” , trebuie sa circul pe strada rusinat, cu grija, obosit de cei ce ma intreaba ce am.
***
Am scris intotdeauna impotriva tristetii, am vrut s-o alung cu cuvinte. O vreme am reusit. Am considerat ca e mult mai greu sa fii fericit, sa-ti pocnesti cu biciul tristetea, sa lupti corp la corp cu ea decit sa i te lasi lenes, dulce, romantic. Am urit tristetea cum am urit si boala. Boala e cea mai mare insulta adusa unui om. Voi plinge fericit, mi-am spus, voi plinge fericit. Dar, iata, la 44 de ani bocesc de-a binelea. E si adevarat, greu. Sint un fel de punct de intersectie, in casa, a virstelor. Sotia, 27 de ani, fiica, 6 ani si jumatate, tatal, 72 de ani, mama, 70. Eu sint cumpana. O cumpana stricata insa. De aici, de la geamul in fata caruia va scriu, vad antene pline de ciori, cosuri prin care iese un fum mai dens ca ceata.
***
Aud tramvaiele, trosniturile minuscule ale caloriferului, miscarile prin somn, ale sotiei. Camera e mica, peretii captusiti cu carti. Uneori imi vine sa le ard pe toate. Voi sfirsi prin a le vinde?
***
Mi-amintesc cum am plins, singur, pe linia ferata, intr-o primavara cu zapada, la Dolhasca, citind in pagina a treia a „Amfiteatru”-lui de atunci, in chenar doua poezii pe care mi le-ati publicat: Intre anotimpuri si Ea stapineste. S-a intimplat ceva curios. Mi-am dat seama ce enorm de mult timp pierdusem nescriind. Aveam 27 de ani. Cind ma imbolnavisem, la 19 ani, nu doream decit sa traiesc pina la 30. V-am trimis o scrisoare si v-am multumit din inima. Eu tin minte (nu-i un repros) ce mi-ati spus, cu neincredere, usor ironic: „Mi-ai multumit din inima!?”. Era adevarat. Chiar adevarat.
***
Parca mi-a mai trecut spaima. Andreea, fetita mea, s-a trezit. De citeva zile nu se duce la scoala, are o amigdalita timpita, face 39 de grade temperatura dupa masa, nu poate inghiti etc. Va trebui sa ies sa-mi predau materialul la „Cronica”. „Diligenta postala”. Pe urma vor urma frecusurile zilnice, micile certuri, tranchilizante, poate lectura (trebuie sa dau si rubrica de roua la „Convorbiri”), seara, somniferele, visele neplacute. Dupa ce se va ridica si ceata va fi un soare si o lumina sfisietoare. „Lumina fara margini ma usuca…” … O, mi-amintesc ca numisem Dolhasca „rezervatia naturala de ingeri”! Adevaru-i ca erau si multi diavoli pe acolo…