S-a făcut o distribuție, regizorii sunt aceia care decid actorii ce urmează să întruchipeze personajele unei ficțiuni teatrale, încep repetițiile, se lucrează în echipă alături de scenograf, coregraf, compozitor, construindu-se viitoarea producție.
Cu vreo trei săptămâni înainte de premieră, actrița din rolul principal anunță că e însărcinată. Felicitări, bucurie, ce facem? Ea asigură că poate juca până când sarcina devine vizibilă și că, după ce bebelușul vine pe lume, nu va dura foarte mult până când revine în activitate. Dar, în cele câteva luni de indisponibilitate, spectacolul trebuie jucat. Discuții, căutarea soluției optime. Cea mai simplă la momentul dat, găsirea unei alte actrițe potrivite, care să preia cumva din mers datele și edificarea personajului.
Zis și făcut! Treaba merge bine, chiar dacă a repeta cu două actrițe pe rol presupune un efort dublu, rolul e de travesti, premiera iese foarte bine, publicul e încântat. Trece cam o lună de zile și cea care a preluat partitura pare îngândurată, e palidă, se menajează în privința efortului fizic. Nu sunt semne bune pentru spectacol. În câteva zile, face anunțul: „Sunt însărcinată, e nevoie și de puțin tratament, în orice caz, de repaus“. Trebuie luată rapid o nouă decizie. De vreme ce rolul cu pricina le lasă pe actrițe însărcinate, se hotărăște atribuirea lui unui actor. Pentru evitarea unor viitoare înlocuiri.
Vorbeam deunăzi, la un post de radio național, despre spectacolul de teatru documentar Istorie la persoana I, selectat la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, în secțiunea Sezonul românesc. În realizarea lui m-am implicat și eu, fiind lucrat prin practici colaborative, de stimulare reciprocă a imaginației și de regândire radicală a atribuțiilor clasice în cadrul ansamblului de realizatori.
În această modalitate modernă de lucru, nu există un text scris dinainte, el se naște în cursul procesului de documentare a temelor alese și al repetițiilor, actorii fac muncă de cercetare și scriu parte a replicilor, stau de vorbă cu persoane ce au legătură cu subiectul și înregistrează, selectează apoi redau prin interpretare opinii ale unor specialiști, făcând teatru verbatim.
„Nu am venit într-o caleașcă, dar am ajuns“
Spuneam, printre altele, pe undele postului de radio pomenit și despre Mihai Ghyka, care este personaj filmat în spectacol și care a avut gentilețea să vină la Sibiu special pentru a participa la eveniment. În intervenția mea audio, am pomenit și despre asta, pentru că aducea un plus de senzațional acestui tip de spectacol axat pe tratarea istoriei din perspectivă subiectivă.
Mihai Ghyka este prinț, descendent pe linie directă a ultimului domnitor din Moldova dinaintea lui Al.I. Cuza, Grigore Alexandru Ghyka. În conceptul producției, ceea ce ne interesa mergea pe ideea cum este să fii prinț astăzi, la început de secol XXI, să ai un blazon atât de valoros, dar și o imensă responsabilitate față de înaintași. La nivelul cărora trebuie să te ridici, pe care nu poți să îi dezamăgești, a căror memorie trebuie să o menții trează în prezentul agitat. Și spuneam difuzat în eter că prințul nostru va sosi, nu într-o caleașcă, dar va sosi și va fi martor la reprezentație, adăugând un spor de încărcătură documentară proiectului. Se încheie interviul, ajunge Mihai Ghyka și mă lasă cu gura căscată, pardon, mască, spunându-mi: „Nu am venit într-o caleașcă, dar am ajuns“. În drum spre teatru, fără să știe ceva despre interviul meu, asculta exact acel post de radio și auzea vorbindu-se despre el. O surpriză plăcută!
S-a organizat un festival într-o localitate de la malul mării și toți artiștii invitați s-au întors în teatrele lor foarte schimbați. Bronzați! Între montare, repetiții și spectacol, activitatea de festivalier a inclus obligatoriu scurte popasuri la plajă, pentru ca soarele și aerosolii să contribuie la reîncărcarea bateriilor. Bafta organizatorilor a fost că vremea a ținut cu ei, soare mult și puternic, apa mării caldă.
De regulă, artiștii nu mă mai salută după cronică
Deși actorii sunt renumiți pentru că dorm până târziu (spectacolele se joacă seara, iar după o reprezentație, concentrarea, transpunerea în personaj și întregul efort îi fac să nu poată adormi prea curând după ce se sting reflectoarele), la festivalul cu pricina toată lumea era trează de la prima oră. Unii dintre ei, chiar de la răsărit, pe care nu l-ar fi pierdut pentru nimic în lume. Culmea e, că deși cu program de somn redus, cu toții erau plini de energie, iar spectacolele au ieșit foarte bine.
Cam ca din cer mi-a picat în cap o apreciere. O tânără dintr-un alt oraș îmi face, în timpul unui festival, o declarație neașteptată: „Sunteți criticul meu preferat“. Tânăra nu e actriță, e mare iubitoare de teatru și, ca să vă zic drept, declarația ei de admirație m-a uimit. Nu prea sunt obișnuită, de regulă artiștii fie nu mă mai salută după scrierea cronicii, fie mă evită. Nu-i supărare! E din fișa postului. Îi mulțumesc politicos suporterei, apoi gândirea mea critică intră în acțiune și-mi trec prin minte tot felul de supoziții sceptice: ar avea nevoie de ceva din partea mea? Nu. A spus-o din vreun interes mascat? Puțin probabil. A vrut să fie doar drăguță? Poate, dar nu prea văd de ce. Și până la urmă, uite că există și oameni care-i simpatizează pe criticii de teatru.
A doua zi mă reîntâlnesc cu fana mea și aproape involuntar o întreb: „De ce sunt criticul tău preferat? Chiar m-ai făcut curioasă“. Zâmbește, se gândește puțin, apoi zice nonșalant: „Pentru că sunteți ca un chirurg“. Mi-am dat seama că portretizarea e foarte adevărată și îi replic: „Da, mă recunosc“. E clar, chiar citește ceea ce scriu.