Încep cu o mărturisire ce poate nedumeri: n-am fost niciodată cucerit (vrăjit, captivat sau cum vreți să mai spuneți) de nici un album al trupei Iron Maiden.
Și, slavă întâmplării, de la Killers încoace am avut nesperata posibilitate să ascult fiecare disc la scurt timp după lansare. Ironia face ca, pe la începutul anilor 1990, să dețin vreo trei sau patru CD-uri cu No Prayer for the Dying, de care nu mai știam cum să scap, după ce le primisem cadou (probabil fuseseră furate, fiindcă pe atunci suportul digital nu se pirata prea ușor). Imensul succes mondial, demonstrat de aproape suta de milioane de unități discografice vândute, mă lasă indiferent. Poveștile astea fantastice, strident teatrale, trase de părul mitologiilor populare, ciupite să geamă șocant, pline de mister și groază, populate de monștri și prinți fermecători, cu figuri diabolice permanent înfrânte după lupte seculare ce țin… cât ține discul, filmul sau serialul, pe mine, unul, mă distrează preț de câteva minute, până mă prind despre ce e vorba. Apoi, pauză! Sunt defect, vorba cuiva, dar ăsta sunt…
Aș minți însă dacă n-aș recunoaște că, în vara lui 1983, am cărat magnetofonul Maiak vreo 20 de kilometri pe bicicletă ca să trag pe bandă The Number of the Beast, pentru că îmi plăceau piesa-titlu și 22 Acacia Avenue. Desigur că mă incita vocea lui Bruce Dickinson, un fel de Ian Gillan mai aseptic. Era o sonoritate inedită, ceva impunător prin calitatea intrinsecă, nu prin giumbușlucuri utilizate de diverși trecători pe scena rock (nu văzusem încă vreun concert al trupei). Azi performanța lui Bruce mi se pare într-atât de evidentă, încât puțin lipsește să o cred făcătură. Dar nu e. Omul a fost hărăzit de natură cu suficientă bogăție și forță de afirmare, încât sigur că poate să facă orice își propune, la cea mai înaltă cotă a calității. Amintirile lui, scrise de el însuși, stau mărturie: La ce-i bun butonul ăsta? – Bruce Dickinson, o autobiografie – poate conține urme de metale grele zburătoare (precizarea șăgalnică este un fel de notă de subsol la cuvântul autobiografie). Prima ediție a apărut în 2017 la Harper Collins Publishers. Varianta în limba română este publicată de editura CSER, al cărei sediu este în Budapesta. (Amănunt ce spune mult despre mediul de afaceri autohton.) Traducerea, cursivă și adecvată domeniului rock: Nicolaie Ardelean; redactor competent: Bökös Esme, același duo care a lucrat și ediția românească a biografiei lui Duff McKagan. Felicitările pentru buna lor treabă sunt necesare și meritate.
Despre cuprins, puține de zis. Bruce Dickinson știe, evident, să scrie literatură, iar cartea asta nu-i prima pe care și-a văzut numele tipărit. Câte ore de muncă asupra textului a consumat, împreună cu redactorul editurii? Numai cine cunoaște cum se lucrează pentru publicare, chinuit și cu migală de neurochirurg, poate aprecia corect acuratețea și inspirația frazelor. Pentru cititorul obișnuit, rămân fazele vesele, scheciurile extrase din viața trupei rock, jocurile de cuvinte, trimiterile ironice. Și, mai ales în cazul de față, umorul sec, de limbaj, tipic englezesc, uneori criptic pentru locuitorul din alt spațiu geografic. (Din fericire, traducătorul român adaptează fără să explice și să strice poantele.) Mi-ar trebui spațiul unei cronici literare să discut materia celor 370 de pagini, să dau citate semnificative ori să disec episoade controversate. Crescut în spiritul competitiv britanic, Dickinson s-a dovedit mai presus de un simplu rocker dornic de senzații tari și de succes la fete. Scrimer de top, brevetat ca pilot comandant de avioane pentru pasageri (meserie practicată real), iată ceva nu prea la îndemâna oricui. Dincolo de vocalizele autobiografice, volumul incită preponderent la reascultarea… albumelor solo Dickinson.
Un comentariu
Mamá , mamá ,dar ce consumator de muzica infocat esti ! Stii tot si scrii foarte ghidus 🙂 Imi place!!!