„A vorbi despre Poet înseamnă a striga într-o peșteră goală.“
Butada, aproximativ citată, pe care Arghezi o lansa în contextul nu știu cărei aniversări a lui Eminescu, mi se pare potrivită și exercițiilor aplicate pe care atâția condeieri cu știință de carte și zvâc de sintagmă le-au comis pe marginea sau în perimetrul operei lui Leonard Cohen: poet, romancier, muzician, dar mai ales o mare figură a culturii postbelice, pe cât de nonconformist, pe atât de obișnuit. Formula admirativă „o mare figură“ se dorește luată și ad litteram, și la modul colocvial ironic, pe care Cohen însuși îl folosea, ba chiar și-l făcuse stil inconfundabil de exprimare în cele rostite cu prilejul vreunui interviu sau la prezentarea nenumăratelor sale concerte. Așadar, când a venit momentul să-mi dau cu părerea-n baltă despre Leonard Cohen, m-am autocenzurat, amintindu-mi de cuvintele lui Arghezi, el însuși mare figură în spațiul culturii române. Și totuși…
Prima dată când l-am auzit pe Leonard Cohen cântând a fost în concertul de la Isle of Wight, 1970. Banda de magnetofon pe care copiasem dublul LP rula fără să poată sări piesa Suzanne, ce urma după All Right Now, a celor de la Free, și My Sunday Feeling, cu Jethro Tull. Piesa și prestația lui Cohen difereau atât de mult de restul selecțiunilor încât mă întrebam mereu ce naiba căuta el acolo, cine îl invitase și cum de nu-l alungaseră de pe scenă cei 600.000 de spectatori zăpăciți de stat în soare, substanțe halucinogene, alcool și de toate prostiile felului de viață rock, specific timpului. Am aflat însă că, dimpotrivă, Cohen era gata să-i alunge pe spectatorii peste măsură de recalcitranți. Mai mult decât asta, show-ul lui Cohen, început la ora două, în ultima noapte a festivalului ce risca să devină o manifestare violentă și anarhică din motive ce scapă percepției comune, a reușit să calmeze spiritele și să-i facă pe turbulenți să asculte ce li se cântă. Pentru că, până atunci, aceștia avuseseră impresia că interpreții urcați la microfon voiau doar să ia banii celor pe care nimeni nu-i forțase să vină la concert. Iar după ce veniseră, credeau că li se cuvin cântece gratis, bere și mâncare fără bani, sex după poftă, precum și libertatea de a zbiera ocări la adresa oricui nu era de acord cu pretențiile lor.
Leonard Cohen însă i-a domolit pe toți, incitându-i la dialog în felul acela evreiesc, cu interlocutorul care crede – și se simte flatat – că este ascultat, fără să fie conștient că ascultă și se conformează el însuși celor spuse pe ton autoironic și calm, prozaic, firesc, de parcă ar discuta despre vreme, nu despre rostul vieții.
Acest fel de a cânta, de a depăna o poveste, de a interacționa cu publicul de cele mai diferite orientări, cu opinii și bagaj cultural diametral opuse, este specific lui Leonard Cohen: evreu născut în Montreal, Canada, care la 29 de ani scria o carte de poeme despre patimile neamului său intitulată Flowers for Hitler și pe care o trimitea sub nume propriu la un concurs pentru tineri scriitori, deși era cunoscut deja ca poet valoros. Poet valoros fiind, a avut deschiderea de minte să recunoască pe un altul mai bun, despre care colegii lui, literații canadieni, nici nu auziseră: Bob Dylan. Era prin 1965, într-o vreme în care nimeni nu-și imagina că premiul Nobel pentru Literatură poate fi dat cuiva care își cântă versurile.
Aceste fapte, și multe altele, sunt cuprinse în cartea lui Liel Leibowitz – Hallelujah: Rock & Roll, izbăvire și viața lui Leonard Cohen, traducere de Louis și Tudor Ulrich, editura Victoria Books/ Publica, 2014 (achiziție Bookfest!).