„Ce bine e pe lume să ai o casă“, cânta jalnic Alina odinioară, în vremurile când locuiam cu chirie în niște apartamente care azi ar părea sordide, dar atunci, în anii 1990, erau salvatoare.
Stăteam în câte un apartament de două camere, din care una era nefolosită, aveam un pat deșelat, o masă și două scaune șchioape, nici vorbă de televizor, pe pereți atârnau poze înrămate, alb-negru, cu chipul unui membru al familiei proprietarului, câte un dulap de furnir, cu ușile înțepenite, rezema strâmb peretele… Ce vremuri! Iar „casă“, casa la care visam, însemna, desigur, tot un apartament, oricât de mic, dar al nostru, într-un bloc comunist cu vecini nu foarte nesuferiți.
Acum, după vreun sfert de secol, am ajuns să avem pe lume chiar o casă – o casă cum desenează copiii, cu acoperiș de țiglă roșie, cu pod înalt, cu horn, ba chiar cu două hornuri, ambele bune de decor, de vreme ce satul nostru e cuplat la rețeaua de gaz, cu curte, magazie… casă de țară, ce mai! Și, pe deasupra, cu trei intrări, două porți și o ușiță laterală, dintre care doar una se poate deschide – dar ce contează? E o casă, una relativ veche, de gospodar, cu ziduri groase și coridor închis… frumușică, ce să zic.
Mi-a ajuns să-mi fie un pic teamă de casa asta. Mai exact, de toate câte le aduce pe capul omului proprietatea și responsabilitatea. Nu zic că-i rău, zic că-i mai complicat. Timpul a devenit tot mai scurt și mereu, sistematic, apare câte ceva de făcut. E frumos să ai deasupra capului chiar acoperișul tău, dar acoperișul ăsta trebuie întreținut, reparat, ca să nu-ți plouă în casă. La poalele lui burlanele se învechesc, se găuresc, încep să curgă, meșteri găsești cu greu – și nu orice meșter e meșter. Și chiar dacă ai îndrăzni să le cârpești cumva singur, cum Dumnezeu să te cocoți cei zece-cincisprezece metri până la acoperiș sau la coama casei? Îți trebuie o scară lungă-lungă, de care altfel n-ai avea nevoie și care nici nu-ți folosește la altceva. La bloc parcă era ceva mai simplu, nu de alta, dar măcar responsabilitatea era împărțită și, dacă aveai noroc de un administrator ferm și descurcăreț, lucrurile se rezolvau. E greu să fii tu însuți administratorul acela, mai ales dacă nu obișnuiești să fii ferm și descurcăreț.
În curtea mică se întind câțiva curpeni de viță-de-vie. De fapt curtea era acoperită complet de vie, fostului proprietar îi plăcea vinul, așa că te poticneai de butuci la fiecare pas. Am scos cu trudă o bună parte din ei, dar ne-au rămas moștenire niște cuiburi de viespi ascunse peste tot prin podurile casei și magaziei. Vara târziu, când se coc strugurii, viespile preiau controlul curții și par foarte supărate când noi sau copiii ne apropiem de vie și dăm să smulgem niște boabe de pe ciorchini. Ne mișcăm atenți, însoțiți de bâzâitul gărzilor cu ace în fund, și îmi zic că trebuie să scăpăm cumva și de viespile astea, pe care la bloc nu le aveam. Sigur, nu aveam nici struguri pe balcon – și nici balcon –, dar munca cu viespile nu mă atrage cine știe ce.
Fostul locatar al casei, un chiriaș temporar (știu că sună pleonastic, cel puțin în România), ne-a avertizat că prin magazii și curte erau și câteva familii de șobolani. Între timp au dispărut, dar eu tot caut atent urme ale vreunuia reîntors acasă. Avem în schimb furnici, grozav de multe furnici: vara se deplasează în curte ca niște cohorte romane, pe un drum al lor lat de vreo cinci centimetri, strecurându-se pe sub casă, iar iarna invadează sistematic bucătăria, căutând orice breșă în zid, perete, plinte.
Într-o dimineață mi-am aruncat privirea spre plita argintie a aragazului și am văzut că era neagră-neagră. Neagră și unduitoare – era acolo cam un sfert de găleată de furnici flămânde. De atunci mi s-a cam acrit de furnica harnică, care adună vara ca să aibă ce mânca iarna, fiindcă uite că nu adună: iarna dă buzna în bucătăria mea. Îmi amintesc de duioșia cu care recitam în copilărie „O furnică duce în spate un grăunte jumătate“ și îmi zic că acum i-aș trânti un șut în fund furnicii ăleia dacă vine așa, cu tot roiul.
Poate că sunt eu prea urban. Poate că am fire de blocatar. Dar astă-iarnă, când lopătam pentru a treia oară zăpada de pe trotuarul lung de douăzeci și cinci metri și lat de doi (casă pe colț, deh!), mă gândeam cu nostalgie la bormașinuța tărăgănată a vreunui vecin de apartament mai harnic decât am fost eu vreodată.