La sfârșitul documentarului Rolling Thunder Revue/ Re-vue – a Bob Dylan Story by Martin Scorsese (Netflix, 2019), întrebat ce s-a ales din acel turneu, protagonistul spune că nimic, doar cenușa.
Tonul relaxat, vorba domoală, atitudinea blazată sunt o stratagemă sau o altă față a celui despre care nu mai există cuvinte să-l definească, nici superlativ, nici altcumva. În turneul nord-american disecat prin filmul sus-pomenit, Dylan își vopsea chipul și folosea diverse măști, afirmând cu aplomb că „atunci când cineva poartă o mască, îți va spune totdeauna adevărul“. Altfel, intenția lui era să transmită auditoriului că interpretul bine-cunoscutelor cântece, care făcuseră o breșă în societate pe la începutul deceniului precedent, nu este acel Bob Dylan adulat și hulit în egală măsură, ci altul. Ideea de schimbare continuă, atât de apreciată și promovată în american way of life, nu părea să fie acceptată tocmai în cazul celui care proclamase cu neasemuit farmec și îndestulătoare pasiune că The Times They Are A-Changin’. „Viața înseamnă să te reinventezi“, spune Dylan la un moment dat, în același interviu, citând parcă „filosofia“ Madonnei, actualmente în mare vogă.
N-a fost un turneu exclusiv Bob Dylan. Aparte de trupa de acompaniament (din rândurile căreia se detașează strania violonistă Scarlet Rivera, prietenă pe-atunci cu Gene Simmons, basistul trupei Kiss), îl însoțeau fosta iubită folkistă Joan Baez, un oarecare Ramblin’ Jack Elliott, plus cântăreți de care n-ați mai auzit. Erau și poeți celebri, precum Allen Ginsberg, neobosit dansator la chefuri și dornic permanent să cânte publicului, deși nu stăpânea mulțumitor nici un instrument muzical. Dacă în orașele unde se țineau spectacole trăia vreun interpret cunoscut, întâmplător liber, primea invitația să cânte în acea seară. Dylan voia ca tot ansamblul să se manifeste în felul trupelor de teatru itinerante din epoca de glorie a commedia dell’arte. El însuși se purta nonșalant, fără ifose de vedetă, conducând personal autobuzul de turneu, bântuit de-o incredibilă teamă că are statut de legendă în viață, așa cum proclamau managerii turneului, dornic de intimitate, prețuind însă intruziunea câte unui talent promițător (vezi episodul cu Sharon Stone, pe atunci o puștoaică rușinată că mama ei voia să o însoțească la concertul la care au intrat pe șest, dar sub oblăduirea „șefului“).
În 1975, când a demarat povestea despre care Dylan se alintă spunând că nici nu se născuse când s-a desfășurat, SUA traversau cea mai gravă criză din istoria de 200 de ani, celebrată cu fast și furie, conform jurnalelor filmate. Mare parte din micile orășele din Est erau în recesiune și se depopulau. Șomajul, violența și drogurile se îngrășau reciproc, într-o spirală fără speranță. Și tocmai în acele orașe cu populație adusă la disperare venea să cânte, la prețuri infime, cel mai notoriu cântăreț. Unora nu le venea să creadă, altora nu le păsa, neavând habar cine-i tipul. Încă o dată, Dylan își arată preocuparea pentru problemele sociale, tratându-le cu seriozitate, total devotat cauzei pe care o înțelegea și o punea în lumină, ca un adevărat lider de opinie publică. Episodul dedicat boxerului negru Rubin „Hurricane“ Carter, acuzat pe nedrept de un asasinat, e numai unul dintre cele care îl plasează pe Bob Dylan foarte sus în ierarhia artiștilor preocupați de oameni, nu de propria îmbogățire. Poate chiar la vârful unde nu-i vine să creadă că a ajuns!
Martin Scorsese reia și repune în context, prin interviuri actuale, un film documentar semnat de… Stefan van Dorp. Numai că „regizorul european“ cu acest nume nu există, personajul intervievat în „documentar“ este invenția celor doi amatori de farse, Dylan colaborând cu Scorsese la una dintre cele mai agreabile și autentice reușite postmoderniste din showbiz!