„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Enescu. Caiete de repetiții, de Dan Coman, care va apărea în curând în colecția Biografii romanțate a Editurii Polirom.
– Fragment –
Doar uneori și doar pentru o clipă, se oprea brusc și rămânea cu privirea pierdută în gol – și atunci tânărul Enescu îi vorbea despre poeme, despre Der Blaser compus pe versurile ei, despre prințesa Bibescu. Nu avea răbdare să-l asculte. Prelua imediat conversația, ducând-o în cu totul altă direcție, îndemnându-l să admire peisajul, să se entuziasmeze în legătură cu textura aerului de munte, să o urmeze în sala de concerte și prin somptuosul salon de muzică, cu lambriuri meșteșugite, fresce elegante (uite, astea sunt semnate de Klimt), vitralii și lustre de un rafinament oriental, mobilier cu marchetării venerabile și tapiserii de Aubusson. Iar aici, în această aripă a clădirii principale, aici se află locuința ta. Am decorat-o eu, personal, aflând că vii. Ne-am bucura cu toții să rămâi o vreme aici, să ne încânți cu virtuozitatea ta copleșitoare.
Poate pentru că în mintea sa era o legătură profundă între locul superb de aici și romantismul lui Schubert sau Schumann, poate pentru că începuse să recitească poeme, poate pentru că sălile imense ale Castelului îi aminteau de Viena – Enescu s-a pus pe treabă și până în noiembrie, când s-a întors la Paris, a compus peste 20 de lieduri.
Se trezea dimineața devreme și compunea – alegea versurile și limba în care erau scrise (română, franceză sau germană) îi dicta stilul muzical, noutate care l-a surprins și l-a încântat, făcându-l să se joace uneori, ca în acel surprinzător Chant hindou în re bemol major pentru voce și pian, pe versuri de Géraldine Rolland. Alteori, în diminețile cu ploaie, atmosfera din lieduri devenea sumbră ori bântuită de remușcări, ca în Schlaflos sau Reue, ori melancolică, ca-n Armes Mägdlein.
După ce termina de compus, ieșea la plimbare prin pădurea de stejari sau se oprea în salonul de muzică și povestea cu secretarul personal al reginei, Edgar Dall’Orso, fost elev al lui Marsick și excelent cunoscător al lumii muzicale vieneze. În afară de el și de regină – cu care vorbea cel mai adesea despre muzică –, Enescu evita întâlnirile cu ceilalți sau, dacă nu le putea evita, devenea rezervat și tăcut – Sfinxul sau – cum îl alinta seară de seară regina, în salonul de muzică, înainte și după concertele pe care le susținea sau la care lua parte – Pinx.
Făceau muzică diminețile de la 11 la 1, iar după-amiezile de la 5 la 7. Pianistă și organistă, regina Elisabeta cânta împreună cu violoncelistul D. Dinicu, cu fratele acestuia, violonistul G. Dinicu, cu violonistul Loebel, cu Dall’Orso, violonist și cântăreț, și, în vara aceea, cu Enescu. Cântau mai ales cvartete și muzică de ansamblu. Uneori, în timp ce ei cântau, ea scria, citindu-le apoi poeziile, poveștile și cugetările. Muzica o inspira. Alteori picta – într-una din zile le-a arătat un înger, făcut pentru Evangheliile la care de obicei lucra în atelierul de pictură, și îngerul era brunet, cu o față sobră și o privire pătrunzătoare, semănând perfect cu tânărul compozitor aflat pentru prima dată acolo, pe care regina deja-l considera fiul ei spiritual.
Îi plăcea mult regina – prezența ei lumina (chiar dacă uneori violent) locul în care apărea, iar energia ei debordantă așeza imediat lucrurile în ordine, făcând vizibile toate detaliile, reușind să genereze o realitate de sine stătătoare la care ceilalți erau chemați să adere imediat și fără rezerve. Plăcerea uriașă cu care vorbea despre poezie l-a făcut pe Enescu să reînceapă lecturile din poezia franceză și germană – uitase cât de multă plăcere îi putea aduce literatura, în special poezia, pe care, alături de pictură, o așeza cel mai aproape de muzică. Dar mai erau și momentele acelea când, brusc, regina se oprea din ceea ce făcea și tăcea, aruncându-și privirea în gol, de parcă ar fi aruncat o piatră în plin întuneric, așteptând tensionată zgomotul de final, lovitura decisivă, sunetul produs de locurile necunoscute la căderea pietrei pe teritoriile lor pline de neprevăzut.
Avea deja în minte tema Sphynx-ului – șase litere, deci șase părți, fiecare cu cheia corespunzătoare – și lucra regăsind vechea sa plăcere pentru contrapunct și formele sale imitative, un canon vocal a capella în șase părți, pe care l-ar fi terminat cel mai probabil atunci, înainte să plece – asta dacă nu ar fi zărit-o la finalul concertului, așezată în dreapta reginei, privindu-l. Ella, a știut pe loc că acela e numele ei și doar a tresărit foarte puțin când i-a fost prezentată de tatăl acesteia, pianist (vă admirăm enorm, maestre!), Ella Bengescu, domnișoară de onoare a Curții, strălucind la ședințele de muzică de cameră organizate de regină la Sinaia. În seara aceea i-a dat târcoale ca o vulpe flămândă, dar nu într-atât de lihnită de foame încât să se apropie prea mult – nu i-a auzit vocea, dar a auzit-o râzând, iar când ea a ieșit pe balcon cu regina, să privească stelele, el a trebuit să-l asculte pe Dall’Orso vorbindu-i despre școala vieneză și despre Joseph Joachim, cel mai mare violonist al secolului al XIX-lea, prietenul și sfătuitorul lui Brahms. În zilele următoare nu a mai putut lucra la nimic.
CARTEA
Născut pe 19 august 1881, la Liveni, George Enescu a fost al doisprezecelea copil al lui Costache și al Mariei Enescu, ceilalți unsprezece frați ai lui murind la vârste foarte fragede. Părinții au fost excesiv de protectori cu el, ceea ce l-a împiedicat să aibă o copilărie obișnuită. Primele semne că era un copil-minune le-a dat la vârsta de doi ani și jumătate, când a început să deslușească primele litere și cuvinte scrise. La patru ani știa deja să scrie, să citească și să facă operații matematice simple, iar jocul lui preferat era să imite perfect diferite sunete pe care le scoteau animalele. Vioara și xilofonul au fost primele instrumente la care a văzut pe cineva cântând, la un bâlci, și l-au fermecat definitiv. Cel care l-a inițiat în tainele muzicii a fost lăutarul Lae Chiorul, care după mai puțin de trei săptămâni de lecții a spus că nu mai are ce să îl învețe pe băiat. La opt ani a fost admis la Conservatorul din Viena, unde au ieșit la lumină atât nemaipomenita lui virtuozitate, cât și talentul deosebit pentru compoziție. A urmat apoi Conservatorul din Paris și de aici i s-a deschis drumul către cariera strălucită de compozitor, cu concerte pe cele mai mari scene ale lumii. În Franța a fost ajutat ori de câte ori a avut nevoie de principesa Elena Bibescu, cea care l-a îndrăgit de la prima întâlnire, iar în țară a cucerit inima reginei Elisabeta. A trăit o fascinantă și aproape imposibilă poveste de dragoste cu Maria Cantacuzino, cu care în cele din urmă s-a și căsătorit. Numele lui stă acum alături de cele ale marilor compozitori ai lumii, geniul său muzical fiind recunoscut pretutindeni.
AUTORUL
DAN COMAN s-a născut pe 27 iulie 1975 la Gersa, Bistrița-Năsăud. A debutat cu volumul de poezie anul cârtiței galbene (Timpul, 2003), urmat de ghinga (Vinea, 2005), Dicționarul Mara (Cartier, 2009) și Insectarul Coman (Charmides, 2017; Premiul Radio România Cultural, Premiul „Observator cultural“, Premiul Cartea de poezie a anului 2017 la Gala tinerilor scriitori). În 2004 primește Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“, Opera Prima, și Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. În 2010 obține Premiul pentru poezie acordat de Radio România Cultural, iar în 2011, Vilenica Crystal Prize, Slovenia. A publicat de asemenea volumele de proză Irezistibil (Cartea Românească, 2010), Parohia (Cartea Românească, 2012; Polirom, 2017), Căsnicie (Polirom, 2015, 2016) și aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată (Polirom, 2019).