Se culca linga mine, imbietoare, deja atipita, invelindu-ne pe amindoi cu un cearceaf subtire…
Se auzeau, de afara, acarii (Bujoreanu si Munteanu), injurind domol, ca intr-un descintec infinit, duios aproape, folosind cele mai grele vorbe, da, boscorodind acele (macazele!); neunse cu pacura cind trebuia, se intepeneau, duceau trenurile halandala pe linia secundara… O, dar pe cine nu injurau ei!? Injurau indescriptibil de amanuntit semaforul cu un brat verde si unul rosu, teapene si ele… Injurau fructifer un prun pipernicit de pe peron, pururi jefuit de poamele verzi, acre, nelasate sa creasca, halite de pofticiosi… Injurau pe Lunaea (vaca mulsa de formidabila Profira), impingind-o in grajd, ea facind fite, nedorind sa fie inchisa, pusa la iesle… desi odata ajunsa acolo, incepea sa rumege lent, meditativ, finul proaspat… O injurau, strecurind propuneri licentioase, chiar pe Profira care ridea larg, cu dintii albi, cu strungareata, scaldati de o saliva abundenta… Injurau chistoacele de tigari „Plugare”, latite in cite un scuipat gros, maturindu-le, ca sa fie pietrisul curat in fata haltei prin care treceau doar marfare si, arareori, trenuri mixte, stationind un minut… (Iar taica-meu, cu chipiu tantos, cu uniforma cu nasturi lucitori, bombati, avind stantati pe ei o roata aurie cu aripioare, mindru de rostul lui pe pamint, ridica paleta rotunda in aer, dind „plecarea”… salutind cu mina la cozoroc, surizator, nemiscat, zeu minuscul al pustietatii feroviare, pe mecanicul locomotivei, pe fochist, pe conductorul blegit de inactivitate… asa… pe toti calatorii si calatoarele inciorchinate la geamuri… )
Dar cu cel mai strasnic naduf injurau o fintina seaca, infundata cu mortaciuni, putind feeric vara, adapostind cuiburi de rindunici – tisneau pe neasteptate in stoluri ciripitoare si cotropeau „zonele”, locurile acelea de-a dreapta si de-a stinga haltei, doldora de buruiene mincate de noi, copii lacomi… Curios, tata nu injura, asta fiind, banuiam eu, invidios cumva, un apanaj exclusiv al lui Bujoreanu si Munteanu… cam beti permanent… O singura data l-am auzit, intr-o noapte limpede ca ziua, din cauza lunii ce inunda geamurile, alintind-o desucheat pe mama (dormeam cu ei, de frica, in aceeasi odaie spatioasa, centrala, desi mai existau citeva camere goale, cu paturi largi, umplute cu perne…), indemnind-o ca pe-o iapa devotata: „Hai, Liza, hai Lizanca mea, hai…” si urma un lant impodobit de nerusinari dulci si necunoscute mie inca… Profira, originala, avea un blestem de pomina, cind o scoteam din sarite:
„Caca-ti-ai plaminii tai sa-ti caci, vrajmasule!”. Am fost socat prima data. Apoi, induplecata, iarna, mi-a povestit ca a avut un frate bolnav de tuberculoza, frate mai mic, care o ura, murind incet, ciudat… Si-a cacat plamini, zicea Profira, holbind ochii verzui, ingrozindu-ma… cu asemenea final… Culmea e ca pe mama, invatatoare, cu bucle castanii, dureros de feminina, indragostita de cineva de la oras, ei, pe mama, am auzit-o tot o data injurind o closca ce-o ciupea de cite ori se nimerea pe linga cuibar: „Futu-ti ouale tale sa-ti fut!”, a izbucnit antologic, exasperata, cu mina insingerata de clontul dement… Copilarise pe malurile Nistrului…