Se vorbește în variate ocazii despre contribuția rockului la demantelarea diferitelor dictaturi, subliniat a celor comuniste.
Dacă efortul rockeristic vine din interior, e posibil să fie doar o supapă defulatoare, acceptată de regim. Așa s-a petrecut în multe ocazii la noi, unde nici un interpret de rock n-a fost închis pe motive ideologice, cum s-a întâmplat prin 1977 în Cehoslovacia și recent în Rusia. Războiul Rece făcea ca vizita trupelor străine în „lagărul comunist“ să fie considerată operațiune de spionaj. Puținele excepții au crăpat oare zidul, cât să intre lumina și aerul libertății, care oricum treceau pe deasupra? E de analizat.
Cultura europeană creștea însă de la Atlantic la Urali și în epoca hiatusului ideologic de tristă amintire. S-a dovedit după 1990 că orice piesă de succes din Vest găsea cale de pătrundere până dincolo de Marea Caspică. Neamurile acestor pământuri au suficiente caracteristici comune ca să simtă rockul la unison, în pofida discrepanțelor materiale și a diferendelor întreținute de grandomania și rapacitatea câtorva lideri sadici, cu ajutorul multor politicieni iresponsabili sau cretini.
Cum reacționează alte nații, de religii diferite, precum japonezii, chinezii, indienii, arabii, iranienii? Japonezii au demonstrat capacitate de asimilare fără să-și piardă specificul. La fel și o bună parte a indienilor. Chinezii nu par interesați de cultura rock, deși Jean-Michel Jarre a concertat acolo încă din 1982. Arabii o ignoră programatic. Iranienii? Destui sunt occidentalizați, locuitori prin Europa Vestică și SUA. Ce preferă cei rămași? De când cu regimul ayatollahilor, construcțiile social-culturale din țara ce moștenește o civilizație străveche par tencuite la semiluna nopții dictatoriale. Te aștepți la sărăcie, teroare, obscurantism. Dacă vezi un film documentar făcut cu obiectivitate de niște străini, parcă nu-i tocmai așa. Sau poți să studiezi chipurile spectatorilor prezenți la evenimentul generat în Iran de Schiller, germanul atât de european, care nu e rocker, însă utilizează tot arsenalul genului pentru muzica sa de răsfăț corporatist.
Am ocolit trei paragrafe să ajung la concertul lui Christopher von Deylen, a.k.a. Schiller, de la Teheran și editat pe Blu-Ray astă-primăvară, împreună cu ultimul său album, Morgenstund (2019, Sony Music), ce fusese pregătit de lansare încă de anul trecut. Spațiul în care s-a ținut spectacolul arată aproximativ ca Sala Palatului din București. Era populat de spectatori cărora cu greu le ghicești statutul profesional după vârstă (cam toți peste 30 de ani) și înfățișare, dar tuturora le radiază pe fețe încântarea produsă de muzică. Și dacă bărbații par afaceriști ori oficiali cu sarcini mai mult sau mai puțin secrete, despre femei nu e nimic de spus, decât că sunt frumoase, în ciuda – sau tocmai datorită! – basmalelor purtate pe cap. Doar la un concert Eagles în Australia am constatat o asemenea concentrare de frumuseți feminine! Cât despre muzică, presupun că piesele lui Schiller, de-o melodicitate fără cusur, sunt ascultate și de ayatollahi, când se retrag în apartamentele personale și nu-i vede nimeni! Unde pui că participă și muzicieni din Iran la câteva secvențe ale discului, iar contribuția lor a fost înregistrată într-un studio ultradotat din același Teheran, oraș de-o vivace modernitate, cât se zărește pe destule porțiuni.
Problema unora este că Schiller a concertat într-o țară a cărei conducere este considerată în Vest nedemocratică, susținătoare a terorismului și așa mai departe. Angaralele politicianiste nu țin cont de oamenii simpli, de năzuința și putința lor, ci numai de interese foarte consistente financiar. E dictatură în Iran? Și cum o înlături? Prin război sau prin infiltrare de „dușmani“, gen artiști neconvenționali? Nu știu ce strategie l-a determinat pe Schiller să meargă acolo, dar concertul lui arată că nu toți iranienii au mintea înghesuită sub turban.