N-o să scriu nici săptămâna asta despre biografia lui Katharine Hepburn, deși îmi mai amintesc de ea când prind un răgaz să citesc din Jurnalul lui Mihail Sebastian în timp ce mănânc ciocolată neagră cu ghimbir (cea mai bună ciocolată de anul ăsta).
Hepburn mânca și ea ciocolată neagră când citea, iar biograful ei, A. Scott Berg, scrie că-și dădea seama ușor ce cărți îi plăceau după urmele de pe colțurile paginilor.
Săptămâna asta voi scrie despre unul dintre cele mai frumoase filme văzute anul ăsta, Monștri., lungmetrajul de debut al lui Marius Olteanu care a intrat în săli pe 27 septembrie. Dincolo de minuția cu care a fost realizat, împărțind aceeași poveste pe capitole narate din punctul de vedere al fiecărui personaj, e un film de o mare delicatețe. Iar această delicatețe, această grijă de a-și înțelege personajele și de a le da voce și dreptate e cel mai mare câștig al său, într-o lume în care punem etichete fără să ne pese, de fapt, unii de alții. O sugerează și titlul, punctul care-l însoțește reprezentând vehemența cu care ne judecăm, fără rest.
Filmul are în prim-plan un cuplu urmărit într-o perioadă foarte scurtă de timp, o placă turnantă pentru viitorul amândurora. E momentul când soțul, Arthur (interpretat de Cristian Popa) decide să-și dea libertatea de a explora o zonă a sexualității care i se pare că-l reprezintă, dar care l-ar îndepărta definitiv de soția Dana (Judith State) pe care încă o iubește. Dar Dana află. Și suferă. Arthur e prins între două moduri de viață, între două versiuni ale sinelui și chiar între două lumi (tocmai se mutaseră într-un apartament scump, conform unui alt standard de viață). Iar Dana e prinsă și ea între uși, pentru că-l iubește pe Arthur, dar îl și înțelege, în timp ce se simte și trădată.
Această sfâșiere e trăită de cei doi soți și separat, și împreună – și o trăiește și spectatorul, care ajunge să sufere pentru ei (lucru rar în filmele românești). Iar faptul că nu se bate cu pumnul în masă (doar scena cu bunica interpretată de Dorina Lazăr e mai groasă), face ca mesajul de toleranță să ne parvină în mod necomplicat și plin de umanitate.
Într-o lume care ne obligă să fim vocali și vizibili, să ne promovăm imaginea și să ne expunem intimitatea pe rețele de socializare pentru a deveni cât mai populari, mesajul cu care vine Monștri. e acela al discreției și al respectului pentru spațiul vital al celuilalt. Anul trecut, când se pregătea referendumul pentru familie, rețelele de socializare se încinseseră până la liste cu personalități gay (vorba lui Miron Costin, „nasc și la Moldova oameni“). Printre acești „gay buni“ am văzut și personalități de la noi care nu s-a exprimat niciodată public în legătură cu propria sexualitate. Mi s-a părut atroce.
Cel mai bun mesaj de înțelegere e, mai degrabă, acest gen de filme care nu fac propagandă (asta ar însemna să admită că există o baricadă), ci surprind lupta interioară a tuturor celor incluși într-o astfel de poveste. Câte cupluri nu s-au confruntat cu situația Danei și a lui Arthur de-a lungul timpului? Nu putem ști, probabil foarte multe, dar putem întrezări prin intermediul filmului ceva din sfâșierea acestor oameni dintre care unii nu vor să cedeze normelor sociale (în timp ce alții n-au atâta forță) sau care poate țin unul la celălalt (în timp ce alții trântesc imediat ușa sau vor să salveze aparențele, refulându-și frustrările). Oricum, e greu pentru toată lumea.
Poate că nu era nevoie ca Dana să nu vrea copii (era ceva colateral intrigii principale), dar e un element care, adăugat, i-ar face și mai monstruoși (sic!) pe eroi.
Societatea te stigmatizează dacă ieși din rând – așa a fost și așa va fi. Un copil ar cântări și mai greu în ecuația libertății individuale a personajelor.
Marius Olteanu pune societății o oglindă care arată (fără să judece, dimpotrivă) că lucrurile nu sunt mereu cum par (taximetristul care ne duce prin oraș nu e așa grobian cum am crede), dar că oamenii se și ascund pentru a se proteja. Una dintre cele mai bune scene e cea dintre Arthur și bărbatul cu care și-a dat întâlnire pe net (Șerban Pavlu), unde ai în mic întreaga imagine a ce înseamnă să fii gay în România. Nu pare să fie vreo fericire. Jocul reținut al lui Cristian Popa te face să percepi imediat tremurul interior al personajului – în contrapartidă cu aerul ofensiv, experimentat și „nonșalant“ al lui Pavlu.
Combinate, ele dau ceva între jenă și tragicomic – nimic provocator sau vexant pentru spiritele pudice.
Monștri. – de Marius Olteanu, cu: Judith State, Cristian Popa, Alexandru Potocean, Șerban Pavlu, Dorina Lazăr, Alina Berzunțeanu, Rolando Matsangos